Septembrie, ca întotdeauna

Am fost invitat să susțin prelegeri în tabăra de iarnă a unei asociații a mamelor singure 

Din Ardeal, la Plaiul Foii, lângă Zărnești,

Loc minunat, mame tinere,

Și eu cu ochii cât cepele și cu hormonii sărind peste bord,

Aproape timid, psiholog profesionist,

Fără gagică de un an și onanist 

La fel de profesionist,

Dar mamele singure m-au vindecat,

Erau bine organizate, aveau liste,

În fiecare noapte îmi venea una nouă în cameră,

Nu refuzam nimic, nu aprindeau lumina,

Grase sau oase-goale îmi plăceau toate,

Îmi intrau fierbinți în pat și îmi făceau de toate,

Eu lor tot așa, șaptesprezece nopți la rând în total,

Ziua eram psihologul mamelor singure

Iar noaptea amantul cu o mie de amante,

Habar nu aveam a doua zi cu care mă iubisem,

Toate zâmbeau și mă răsfățau,

A fost superb, m-au durut șalele o lună,

Vine februarie și m-au invitat iar,

Simt că sunt apreciat, mamele și-au regăsit optimismul, 

Un psiholog e un vindecător sigur, iată.

Zece ciori, e fapt șocant,

S-au vopsit la ouă,

Una și-a făcut transplant 

Și-au rămas doar nouă.

Nouă ciori de sex incert

Scule noi și-au tras,

Uneia i-a dat în fiert 

Deci opt au mai rămas.

Opt ciori noi au vrut orgie

Și s-au pus pe fapte,

Una gay a vrut să fie

Și-au rămas doar șapte.

Șapte ciori s-au dat păuni 

Și-au ieșit pe strasse,

Una avea gărgăuni,

Rămas-au deci doar șase.

Șase ciori bisexuale 

Făceau caterinci,

Una chiar fapte penale 

Și-au mai rămas cinci.

Cinci păsări întunecate 

Au mers la psihiatru,

Una le-a intrat prin spate,

Deci rămas-au patru.

Patru ciori au vrut să fie 

Strașnici porumbei,

Una s-a vrut ciocârlie 

Și-au mai rămas trei.

Trei ciori membre LGBT

S-au dat specie nouă,

Una a pipăit copii 

Și rămas-au două.

Două ciori cu curu' gol 

Se jucau cu mâna,

Una intră adânc în rol 

Și-a rămas doar una. 

O cioară de caracter

A deschis larg geamul 

Dar avea aripi de "fer"

Și și-a stins tot neamul.

Acest bărbat nu minte, nu bea și nu înșeală,

Acest frumos mascul e unicul perfect,

Chiar dacă de-acum stă pe orizontală,

Este lipsit de vicii, nu are vreun defect.

E-ascultător și calm, stabil și fără vină,

Cu domiciliu fix din care admiră veacuri,

La nici treizeci de ani îi este viața plină

De moartea cea eternă sosită fără leacuri.

S-a prăpădit în grabă, dezastru prematur,

Așa cum mor comete cu cozi strălucitoare,

L-au lăsat lat femei, alcool, droguri, huzur

Iar ca pedeapsă, soața îl îngroapă în picioare.

Prințesă mincinoasă care ești,

Cu piele fină și vrăjeli în sânge,

Ce bine stai ascunsă în povești

Și râzi de scriitorul care plânge!

S-a-ndrăgostit de tine fără leac

Creându-te frumoasă și divină,

Prințesă mincinoasă din alt veac

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină.

Tu nu cobori, el nu poate urca,

Îi promiți mult, el crede infinit,

Îl doare, te-ar uita și-ar încerca

S-ajungă cu povestea la sfârșit.

Preferă, însă, să intre-n poveste,

Să-ți fie prinț cu poftă și cu vină,

Să-i faci copii, ca și alte neveste,

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină...

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

Sub cer senin, se-ntinde-o vale,

Cu râuri care strălucesc,

Păduri bătrâne, munți în zare,

Și vânturi care-n frunze cresc.

Lumina-n ape se desfată,

Plutind pe unde de argint,

Iar cerul nopții ni se arată,

Cu stele-n vise de alint.

E liniște și dor se-așterne,

Pe creste verzi și dealuri moi,

Iar luna printre umbre cerne,

Sclipiri de taină peste ploi.

Natura cântă în tăcere,

Un vals al vieții fără grai,

Iar timpul trece, efemer,

În peisajul ei de rai.

În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.

Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.

În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.

În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.

Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.

Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,

Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.

Cu noaptea -n cârcă 

Orașul dormita,

Perindat de -o nălucă 

Și luna ce-l curta.

Felinarul clipocea,

Tresărind răzleț,

Când grăbit trecea 

Un tardiv drumeț.

Șoapte din clădiri 

Misterios se furișau,

Destăinuind trăiri 

Inimilor ce-mbrätisau.

Umbre mișcătoare 

Furnicau sub ferestre,

Sub stele căzătoare ,

Alunecănd pe pietre.

Se repezi dinspre răscruce 

Neastâmpăratul vânt 

Sub privirile năuce 

Pentru al său avânt.

O voce stinsă tânguia 

Din freamătul nocturn,

Pe străzi șerpuia

Spre dorul său etern..

Măiastra ciocârlie

Pasărea ce cântă-n zbor

Cu glasul înălțător,

Din stropi de duioșie

Și  triluri de veselie

Duce la cer cântul și clipa,

Albastrul i-a sărutat aripa

Mulțumindu-i că l-a atins

.............  

Cântecul nimeni nu i-a furat

Pe vioara lui ENESCU l-a presărat

Să fie în eternitate păstrat…

,, CIOCÂRLIA,, și vioara lui ENESCU

Întreg pământul au înconjurat,

Sunetul viorii a rămas neuitat….
Prea des vânători de ciocârlii în cete se adună și prea mulți nori întunecă cerul,  vrând zborul să îl frângă…                           

RĂMÂN NEMURITOARE  ,,COICARLIA,, ȘI VIORELE. 

prin plasa de scaieți

a întunericului,

câteva raze de soare,

tiptil

se strecoară;//

golul singurătății e-mblânzit

de florile de prun, purtate de

marele zbucium.

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.