LA FÂNTÂNA SAMARIEI

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Stau la poarta Iordanului,

într-o dimineață cu zăpezi topite,

cu frica și speranța adunate în piept.

Glasurile preoților se ridică,

se răspândesc peste ape,

ca un vânt blând ce mângâie sufletul,

iar lumina se sparge în miile de stropi.

Apa tremură sub binecuvântare șoptind:

„curăță-l, ridică-l, iubește-l.”

Simt stropii cum udă pieptul meu

cum îmi udă gândurile ascunse,

frica, oboseala, îndoiala.

Toate se topesc încet,

în această apă sfințită.

Îmi aplec fruntea, rostind în tăcere:

„Doamne, curăță-mă, întărește-mă,

ajută-mă să pășesc drept

într-o lume atât de zbuciumată.”

Simt cum fiecare strop

mă leagă de Hristos, de începuturi,

de taina apei creatoare.

Privirea mea se pierde în cerul de dimineață,

în albastru care promite pace.

Simt cum păcatele cad ușor,

ca frunza moartă purtată de vânt,

iar lumina se așează între mine și cer.

Astăzi, nu doar apa este sfântă,

ci și inima mea, care se deschide,

care primește  drept dar, iubirea Ta.

Rămân nemișcat,

într-o liniște care nu poate fi rostită.

Știu că am întrat în povestea veșniciei,

a începuturilor.

Plec cu sufletul ușor, cu lumina purtată,

știind că fiecare zi poate fi o bobotează,

dacă las credința să-mi îndrume pașii.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Te-am întâlnit

într-o după-amiază de vară

când soarele se frângea pe asfaltul încins

și orașul te lăsa să respiri încet,

pentru câteva clipe.

Nu ai spus nimic

dar tăcerea ta era deja un limbaj

și fiecare pas al tău

se așeza în aer

ca un ecou care nu se pierde.

Iubirea plutea în aer

sub formă de parfum discret,

de amintiri viitoare,

ca o amprentă violetă

pe pielea aerului.

Mâinile noastre s-au atins fără grabă

și atingerea a devenit un ritual,

o promisiune tăcută

deoarece unele iubiri nu cer cuvinte.

Am râs cu ochii închiși

la absurditatea lumii

și la cât de ușor

poate deveni adevăr

ce nu ne aparține.

Te-am ascultat

cum respiri în mine

și am înșeles că iubirea

nu e doar prezență

ci felul în care aerul se lasă purtat

de parfumul violet al lavandei.

Am plecat împreună prin umbrele serii

fără să știm unde duce drumul,

dar cu siguranța că nu ne pierdem

în ceea ce nu putem controla.

Chiar și când pleci,

chiar și când timpul ne desparte,

parfumul rămâne

ca o punte între ceea ce am fost

și ceea ce suntem încă.

Lavanda nu se ofilește

nici atunci când tăcerea devine grea,

nici atunci când orașul uită să respire;

ea poartă amintirea atingerilor,

și ecoul pașilor noștri pe străzile goale.

Iubirea nu dispare,

doar se transformă în lumină violetă

care rămâne între oameni,

în aer, în aerul pe care îl respirăm

și care ne învață

că frumusețea constă în gestul simplu

de a exista unul pentru altul

fără grabă, fără cerință,

numai cu parfum de lavandă.

Ne întâlnim în pătrate luminoase,

cu zâmbete ajustate

la dimensiunea ecranului.

Aici, tăcerea nu există -

doar lipsa reacțiilor.

Ne spunem viețile în fragmente,

fotografii care nu miros a timp,

emoții comprimate

într-un semn mic,

ușor de distribuit.

Prietenia se măsoară în apariții,

iar absența

devine un gest suspect.

Suntem mereu aproape,

fără să ne atingem vreodată.

Și totuși, noaptea,

când rețeaua slăbește,

rămâne ceva nepublicat:

o voce

o întrebare,

un eu care nu cere confirmare.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

Și L-am văzut pe hristos.

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.