PARFUM DE LAVANDĂ

Pe salteaua groasă a amintirilor

-praf de ani și tăceri adunate-

stau culcate lacrimi reci

și zâmbete macheate de timp.

Par vii,

dar sunt doar ecouri 

îmbrăcate în pielea trecutului.

Aștepți să treacă.

Dar clipa nu trece.

Clipa prinde rădăcină în tine

ca o iederă pe zidul unei case părăsite.

Calendarul își întoarce filele

ca un actor grăbit

care schimbă măști,

iar fiecare an promite

o primăvară nouă.

Dar în adânc iarna rămâne.

Eu m-am născut

exact în clipa

în care învățam să mor.

Orașul clipește în neon

și uită că fiecare geam e un ochi

care te privește.

Semnalele nu funcționează

dar tu te oprești

și pentru o secundă

respiri profund.

Pașii tăi devin alt timp

un timp care nu cere

aprobarea nimănui.

În buzunar, telefonul tace

înima însă știe

cum să atingă vidul.

Numai între alerte

îți întinzi respirația

ca o punte între ce e

și ce refuzi să devii.

Dar pentru câteva clipe

lumea încetinește

iar tu ești complet prezent.

La icoana Ta,

am îngenuchiat

fără cuvinte,

glasul meu pierzându-se

îm praf și întuneric.

Lumina icoanei

nu mă cerceta,

ci mă primea

exact ața cum eram

gol, tremurând, neputincios.

Lacrima mea

s-a prelins pe marginea sufletului

și a devenit rugăciune

fără formă,

dar plină de viață.

În această tăcere

am înțeles:

Dumnezeu nu cere cuvinte,

ci inimi

care se lasă găsite.

Și am simțit

că nu sunt singur,

că El mă ține 

În brațele Sale

înainte să știu

dacă merit să fiu iubit.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

A mai trecut un an din viata ta ,

Un an cu mult chin si cu multa munca,

In care tu ai fost mama dar si tata,

Pentru a noastra mica prunca.

Esti Zana Maseluta  ,

Cea mai frumoasa dintre zane,

Faci viata basm si dai speranta ,

Tu esti motivul lucrurilor bune.

Langa tine vreau sa imbatranesc,

Draga mea eu te iubesc!

La multi ani draga mea sotie!

Iti doresc numai bine sa iti fie!

O sa scriu in fiecare an o poezie,

Sper sa scriu la peste-o mie .

Seară de seară, înecat în vise,

Momentul când mă simt fericit.

Cad pe gânduri, îmi amintesc de tine,

Și cât de mult cândva ne-am iubit.

Trag aer în piept, îmi țin răsuflarea,

Se reia filmul, încep să te strig.

Tu ești departe, nu-mi auzi chemarea,

În sufletul meu deja rece, se face mai frig.

Încep să te văd, dar nu ești aici,

Îmi fac curaj, mă apropii de tine.

Încerc să te ating, dar mă respingi,

Mă îndepărtez… poate așa e mai bine.

Îmi spui că mă iubești, că mai ții la mine,

Când ești aproape încerc să te cred.

Dar noaptea de noapte, el în brațe te ține,

Sufletul mi se sfărâmă precum un lemn putred.

Un lemn putred ca relația noastră,

Ce se va sfărâma încetișor în timp.

Te vedeam mereu ca pe o săiastră,

Dar de ceva vreme te privesc diferit.

Aș vrea să fiu un poligraf, să-ți citesc gândurile,

Să știu dacă mă minți și ce vrei cu adevărat.

Dar mă consolez zilnic citindu-mi rândurile,

Când mă simt fără speranță și împovărat.

O să treacă și asta, că toate trec,

Dar în suflet, pe veci, rămân cicatrici.

Zi de zi devin tot mai rece,

Gândindu-mă la tine și tu nu ești aici.

Poate o să-ți fie dor când voi pleca,

Poate că o să îți fie ușor să mă uiți.

Poate vei crede că toate trec,

Sper doar ca din când în când înapoi sa te uiți.

Să privești în trecut, să-mi spui cu ce-am greșit,

Nu vreau din nou să mai greșesc.

Și ca totul să se termine cu bine la sfârșit,

Îți spun din suflet că încă te iubesc.

📅 23-07-2017

Ți-am scris. Așteptam un răspuns de la tine.

Mi-ai scris înapoi. Ce zâmbet frumos mi-a apărut pe buze,

M-a făcut să mă gândesc la noi,nu doar la mine,

M-a făcut să uit de scuze.

Ne știm de-abia de 5 minute,

Dar simt ca te cunosc de atât amar de timp…

Deja simt ca te iubesc.

Poate o fi doar de un moment,

Dar mă atragi încet, încet și pic cu pic

Doamne, ai părul ăla care mă face să înnebunesc

Mai lung decât al meu,șaten, oare să ți-l pocesc?

Figură slabă și un chip inocent ca de înger,

Îmi vine să îți spun că n-am deloc plângeri.

Sper să-mi fii vis în noaptea asta rece de iarnă

Fiindcă distanța îmi șoptește

Că dorința ta de lumină către mine aleargă

Îmi șoptește, îmi șoptește…

“Du-te la el,du-te înconjoară-l cu ale tale mâine!”

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

Mă uit în ochii tăi și simt iubirea
Ce îmi aduce fericire, cu vraja ei,
Tu-mi ești soție, prietenă, iubită
Și-aleasa mea, din sute de femei.

Cândva, demult, te-am cunoscut
Și inima, atunci, mi-a fost furată,
De-o fată, frumușică... ce tu, erai
Și-n-drăgostit, am devenit și tată.

Îmi amintesc, ce tineri, mai eram
Și studiam să fim medici veterinari,
Să-i videcăm, pe-ai noștri pacienți
Până ce anii ne vor face, pensionari.

Timpul s-a scurs și noi am profesat
Lucrând fără-ncetare și cu mândria,
De-a fi specialiști, la stat și în privat
Și dedicați am fost, mereu, eu și Maria.

Astăzi privim, ce am lăsat în urmă
Și ne-ntrebăm, când o cafea sorbim,
Oare-am făcut ce am visat în tinerețe
Răspunsul cel corect, e greu să-l știm.

Dar știu că-n viață, am avut de toate
Și bucurii și suferinți, duse-mpreună,
Iubirea, dragostea, ne este mărturia
Că fericirea vine, când nu-i minciună.

Acum, când bătrânețea ne-a cuprins
În mii de mreje și, imposibil de scăpat,
Din inimă îți spun, că ești iubirea vieții
Iar eu, de Domnul, omul binecuvantat!

 Și poate totuși intr-o zi te voi imbratisa

Cum n-ai să crezi c-ar face-o cineva vreodată

Cred c-atunci sufletul mi-ar vibra

Ca-n degustarea unui vin de viță aleasa

Și poate totusi intr-o zi ne vom privi râzând

Și cu vinu-ti om celebra regăsirea noastră

Când luna plină se va vrea strălucind

Printre perdelele de la a ta fereastra

Și poate intr-o zi tot dorul nu-mi va fi in zadar

Sa te întorci c-un strop de vin în dar

În ciuda a tot sa spui ca și ție ti-a lipsit

Al povestii noastre...final fericit.

29.08.2024