pe un bufet de provincie...

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.



Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.



Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.



Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.


Category: Diverse poems

All author's poems: Anna Dzengan poezii.online pe un bufet de provincie...

Date of posting: 13 May

Timp de citire: ~2 min.

Views: 696

Log in and comment!

Other poems by the author

...sub pașii noștri

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

 

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

 

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

 

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

 

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

 

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

 

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

 

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

 

More ...

Destin sau nepăsare

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

 

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

 

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

 

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

 

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

 

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

 

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

 

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

 

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

More ...

Invitație nocturnă

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

 

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

More ...

Nori...

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

 

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

 

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

 

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

 

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

 

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

 

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

More ...

Poezia - cheie sol -ară

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

 

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

 

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

 

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

 

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

 

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

 

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

 

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

More ...

Păstor de vise

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

More ...

Poems in the same category

Dumnezeu ne-a dat cuvântul

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.

More ...

P.S.

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

 

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

 

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

More ...

Epigrame!

Trenul!

Merg pe cale cu săgeata

Din Moldova-n București,

Mă uit cât de iute-i roata

Și zic..trenule..căruță ești!

 

Covid!

Am să-l rog pe nea Vasile

Că e membru de partid,

Să m-ajute cu-a lui pile

Măști să cumpăr..de Covid!

More ...

Lumini și oglindă

Am aspirat la lumini arzătoare de pe cer
și prin izvoare au pălit ca din oglindă
un răsărit —
Am amorțit.
N-am mai avut aer, pentru-n moment s-a risipit
dorința de a trăi și a găsi soluții
pentru probleme puerile; Invazii
de sisteme cerebrale nelucrând la locul lor.
Au amorțit și bătăile inimii atunci când
i-am zărit privirea și zâmbetul
și ochii
și părul fluturând
și picioarele îndreptându-se mai aproape,
tot mai aproape de mine.

Am zâmbit.
Și s-a spart oglinda din izvoarele pulbere
ce furaseră de pe cer lumini arzătoare
pe care
le-am aspirat cu gândul și puterea minții
și suflând, am zis:
"— Nu mai rezist." Și am mai tras o dată din țigară.

More ...

Pas...prin lume!

Cândva pe lume am venit

Prin dragostea părinților,

Feciorul lor cel mult dorit

Ce-i deștepta în toiul nopților. 

 

Așa mi-a povestit mămica

Că noaptea, ziuă le-am făcut,

Dar mulțumiți erau în suflet

Că, doar eram primul născut. 

 

Când ochii am deschis pe lume

Era o zi de zece, în primăvară,

Iar bucuroși și fericiți părinții

Lângă nume, Cezărel...adăugară. 

 

Cu multă ușurință am învățat

Să mă ridic de jos și să fac pași,

Și mai apoi să scriu și să citesc

Să aflu..despre Traian...și daci. 

 

La școli înalte, m-a dus destinul

Să-mi fac un rost în astă viață,

Și să-mi cinstesc locul plecării

Stiind, că doar știința te înalță. 

 

Prin timp am mers și în armată

Să fiu sub tricolor, ostaș tanchist,

C-așa era în comunism...sentința

Țara să-ți aperi și-apoi, specialist. 

 

La studii mi-am întâlnit iubirea

Și Domnul ne-a unit, sub jurământ,

Să ne iubim până soarta va spune

Că s-a-ncheiat al vostru legământ. 

 

Din dragoste, ni s-a născut odorul

Ce este învățat, pășind pe drumul lui,

Lângă soția sa, ce i-a fost harazită

Prin binecuvantare și voia Domnului. 

 

De tineri am muncit și pus deoparte

S-avem când bătrânețile ne-ajung,

Iar când necazuri au mai fost în casă

Le-am depășit și chiar știut...să plâng. 

 

Acum când anii mulți s-au adunat

Și-i simt cum mă apasă-n spate,

Vă spun că viața-mi este împlinită

Și-s tare fericit...cu-a mea jumate!

 

 

More ...

MANUAL DE UTILIZARE

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

 

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

 

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

 

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

 

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

 

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

 

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

 

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

 

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍