strânși între buze

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Ce s-a făcut, e bun făcut,
Nimic nu schimbi din ce-a trecut.
Orice durere sau regret,
Doar roade sufletul, încet.

Învață deci din tot ce-a fost,
Vei da trecutului un rost.
Lucrează pentru ce-o să fie
Și vei găsi doar bucurie.

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹

Învață să taci atunci când tot ce vrei e să cerți,
Învață să-mparți cu alții bucurii și tristeți,
Învață să șoptești când tot ce vrei e să strigi
Si-nvață să dai când tot ce vrei e să strângi.

Învață să iubești când cel ce te-atacă nu merită iubirea ta
Învață să zâmbești când rana îți desfigurează privirea
Învață să uiți, și-nvață să ierți
Învață să pleci și să nu regreți.

Învață din tot și-nvață din toate, 
Învață de la oameni, învață din carte
Învață de la bătrâni și de la copii,
Învață să-nveți cum în toate - OM să rămâi.

Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!

În laboratorul numit bucătărie, vom face experimente,

Din unele raționamente,

Cum că ar fi interesant să mâncăm ce n-am gustat de două decenii,

Da, fix de două decenii, nu spun tâmpenii,

Fără prea multe ezitări

Sau orice alte amânări,

Ne apucăm să facem vată de zahăr,

Ce altceva ar putea pofti un suflet tânăr?

Așadar, ne trebuie zahăr, 

Nu mult, doar 250 de grame,

Dacă vreau să o fac mai dulce, nu strică alte câteva micrograme,

Adăugăm 30 de grame se sirop de glucoză,

Mă străduiesc să nu mai depășesc această doză,

O jumătate de linguriță de oțet alb și 120 de mililitri de apă,

Presimt că vata să prindă contur o să înceapă,

Mai punem și 500 de grame de amidon de porumb,

Opțional, mai folosim și bomboane colorate, nu doar albastre, că începe să capete culoare de plumb,

Mai punem și roșii și obținem violet,

Chiar arată ca în poza de pe acel bilet

Lăsat pe masă,

Fără de care vata nu ar fi putut să-mi iasă.

Poftă bună vă urez,

În timp ce vata cu bucățele minuscule de ciocolată mi-o decorez.

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.