strânși între buze

Pragul casei nu mai desparte două spații.
El desparte două vârste.
Copilăria vine de dincolo și-mi lasă pe masă
vechea spaimă, ambalată într-un sfat:
„Nu fuma, îți face rău, te arde.”

 

Dar timpul nu are urechi să audă avertismentele.
Acum știu:
noi nu am aprins niciodată nici o țigară,
ci viața ne-a strâns între buzele ei invizibile
și ne-a fumat, tacticos, până la os.

 

O inhalare adâncă, organică,
prin toate rețelele sângelui.
O combustie mută în care anii se aprind la un capăt
și se prăbușesc, stinși, la celălalt.

 

Pe unii dintre noi ne-a transformat în fum boem –
o dâră de cireșe uitate la copt în arșiță,
purtând în ele gustul dulce al unei veri care a durut.
Pe alții – ne-a lăsat zgură.
O mână de frunze uscate, măcinate pe margini de drum,
mirosind a toamnă definitivă și a pământ resemnat.

 

Nu există nicio instanță unde să depui plângere.
Nu poți striga în fața acestei mari mistuiri
că viața e dăunătoare,
că e nedreaptă sau rea.

 

Ea doar respiră prin noi.
Iar când se oprește,
scrumul rămas în piept
doare cu o precizie chirurgicală.


Category: Diverse poems

All author's poems: Anna Dzengan poezii.online strânși între buze

Date of posting: 27 мая

Timp de citire: ~2 min.

Views: 175

Log in and comment!

Other poems by the author

între ardere și respirație...

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

 

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

 

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

 

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

 

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

 

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

 

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

 

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

 

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

 

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

 

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

 

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

 

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

 

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

 

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

 

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

 

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

 

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

 

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

More ...

Rostire

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

 

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

 

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

 

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

 

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

 

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

 

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

More ...

ah, buzele...

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

 

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

 

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

 

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

 

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

 

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

More ...

într-un Mai...

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

 

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

 

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

 

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

More ...

...sub pașii noștri

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

 

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

 

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

 

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

 

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

 

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

 

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

 

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

 

More ...

Măsura trecerii

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

More ...

Poems in the same category

ÎNVĂȚAREA LUMINII

ÎNVĂȚAREA LUMINII

 

Am învățat lumina

din lucrurile simple:

dintr-o dimineață liniștită,

dintr-un cuvânt spus la timp,

dintr-o inimă care nu se grăbește.

 

trecem prin zile

adunând fragmente de sens,

fără să știm care clipă

ne va rămâne în suflet

pentru totdeauna.

 

Frumusețea  nu strigă.

Ea se așază încet

În felul în care așteptăm,

în dragostea care nu pleacă

la primul vânt.

 

Și poate viața nu e 

despre a străluci mereu,

ci despre a rămâne lumină

chiar și atunci

când nimeni nu privește.

 

Iar dacă ceva merită păstrat,

nu e clipa

ci urma ei

în noi.

More ...

Omul păcii

Într-o lume plină de întuneric,

el caută căi de lumină.

Nu strigă, nu lovește-n scut,

ci lasă pacea să se-adune.

 

Când vede ură pe pământ,

el pune-n loc un zâmbet blând.

Nu vrea războaie, nici cuvânt,

ce face sufletul să strige.

 

El merge liniștit, încet,

și-ajută oamenii să creadă,

că binele e tot secret

ce face viața mai curată.

 

Și dacă-l întâlnești pe drum,

te-aduce lin pe-a sa cărare.

Omul păcii e ca o rază

ce face lumea mai frumoasă.

More ...

Psalmi - XXXI - A nu mai fi om

 

Doamne,

nu știu când am început să nu mai fiu om.

Poate când am tăcut în fața durerii altuia,

sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat

fără să simt nimic.

 

Poate când am învățat să zâmbesc fals

și să spun vorbe goale doar ca să par viu,

Ori când în mine era doar o cameră întunecată,

fără icoane, fără glasuri, fără rugă.

 

Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,

dar l-am acoperit cu măști,

cu trufie, cu uitare,

cu neputința de a mai plânge curat.

 

Mi-e teamă că am pierdut ființa

care putea iubi fără măsură,

ierta fără explicații

și suferi fără ură.

 

A nu mai fi om,

înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,

să nu mai tresari la durerea altuia,

să nu mai cauți cerul

nici măcar atunci când te afunzi în noroi.

 

Doamne,

dacă încă mai e o scânteie,

nu o lăsa să se stingă.

Suflă peste mine Duhul Tău

și fă din cenușa mea o făptură nouă.

 

Întoarce-mă la rădăcina inimii,

acolo unde omul e după chipul Tău,

nu după rană,

nu după păcat,

nu după frică.

 

Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,

învață-mă din nou ce înseamnă

să fiu viu

în iubire,

în lacrimă,

în rugă.

 

A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.

Nu mă lăsa, Doamne,

să mă sting singur,

să nu mai fiu om...

Chipul și asemănarea Ta.

 

 

More ...

Ochiul

Într-un lotus de ceață
gândul se risipește,
val după val,
până când doar tăcerea rămâne.

Cine sunt?
Un zâmbet agățat de o clipă,
o umbră ce sărută lumina.

More ...

Tremura sufletul

Tremura sufletul de durere 

Iar capul sus eu îl țineam,

Ma rugam pentru un pic de putere,

Strângem din dinți ,dar nu renunțam ...

 

Asa am pus punct la nelegiuiri...

Și lacrimi eu n-am mai vărsat .

Și după atâtea biciuiri

Eu capul jos nu l-am lăsat ...

 

Am devenit un om din piatră 

Cu inima îmbrăcată-n fier

Nici câinii azi nu ma mai latră 

Si sufletul mi-e de oțel....

More ...

Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine

 

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

 

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

 

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

 

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

 

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

 

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

 

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

 

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

 

 

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍