ah, buzele...

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Ce criză mondială?
Serios — care?
Cea din ecrane, cu cifrele-n dinți,
sau cea care urcă, mută, prin haine,
când stai singur în cameră
și te miri că nu te mai doare nimic?

Nu e despre bani.
Banii fac acrobații în conturi,
vin, pleacă, se pierd,
un spectacol de umbre cu cifre.
E despre golul acela
care nu are IBAN.

Am devenit experți în supraviețuire
și am rămas ucenici la trăit.

Scroll. Like. Next.
Repeat.
Metronomul acesta ne macină zilele,
ne consumăm în miniaturi de sens,
în dialoguri de-o silabă
și apropieri cu termen de garanție.

Ne e frică să simțim
fără martori, fără ecrane,
fără confirmarea unui „share” virtual.
Dacă nu am postat,
oare am fost cu adevărat acolo?

Și totuși —
din când în când —
cineva frânge ritmul.
Își ridică privirea din flux,
respiră adânc, ca după un înec,
și își amintește, brusc,
că a fost, cândva, viu.

Aceasta e revoluția reală:
nu una strigată prin piețe,
nu una virală, cu mii de afișări,
ci una tăcută, sub piele.
O insurecție a interiorului.

Să simți din nou.
Să-ți pese.
Să rămâi în loc.

Fiindcă, poate,
criza nu e un zid —
ci crăpătura prin care începem
să vedem lumina,
altfel.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Un alt decor pe trotuare,
alte arome, altă culoare.
Soarele zâmbește duios
când răsare armonios.

Trotuarul își așterne covorul
multicolor și fermecător,
iar sufletul îmbracă dorul
dulce, până la mistuitor.

Mirosul de astre și gherghine,
ne îmbată în dimineață.
Ciorchinele sunt coapte bine,
iar sufletul se bucură de viață.

Pe drum și pe uliță,
copii la școală pleacă vioi.
Un băiețel și o fetiță cu cosiță
trezește nostalgia din noi.

Prin curți și pe la porți,
dovlecii în grămezi zac copți.
Porumbul uscat stă falnic pe camp
în așteptarea de a fi dat la pământ.

Înserarea se lasă mai devreme,
noaptea dreptul și-l cere.
Nopțile devin răcoroase,
cerul din stele covoru și-l coase.

Bine ai venit stimată doamnă,
cu straiele multicolor
Cum vă numiți?...Toamnă!
sunteți sora lui Dor?

Tu lași câmpiile și pomii goi,
ne speli pe față cu reci ploi
ne îmbeți cu arome minunate
ne bucurăm de ale tale roade.

Toamnă, toamnă vrăjitoare
te invit la un tangou,
mă vrăjești cu a ta splendoare
și eu te iubesc din nou.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Atat de frumos

Si nici macar al meu

Dar ce importanta mai are

Cand eu te am in vise mereu..

Si ma uimesc cum raman fara aer

La gandul ca te as putea intalni

Si iar m am rascolit….

Mi a dat putere insa

Emoția…

Pentru mine nu s a schimbat nimic!

Când ești departe și te-aș vrea lângă mine,

cerul se scaldă-n ploi grele, nu-i de mirare…

Că îmi arunci visele peste marginile lumii,

până când

te strâng din fiecare picătură

și te adăpostesc în sufletul meu,

frumoasa mea îmbrăcată în raze de soare.

Și cum arzi la mine în piept,

îmi cuprinzi inima în valuri de dulce pace.

Iar din ploaia deasă și nesfârșită

te adun din nou,

să-ți ating sufletul cu al meu,

și să te adăpostesc la mine în brațe.

Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far

Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă

Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie

Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează

E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire

Adu' Doamne inapoi ...

Anii mei lipsiti de greu 

Parul castaniu si des

Ochii mei fara defect

Pielea neteda,stralucitoare

Vocea ca de vrabioara 

Si sufletul neprihanit 

Care astazi a-mpietrit...

-U.A

O lumină violetă pătrunde tot și, în special,

tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente

uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.

Această lumină este o culoare, ce împodobește

urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;

un cântec violet ascuns în taina sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după

dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot

ceea ce strălucește nu este doar aur în universul

ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață

cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge

din nou până când acesta se crapă ; a mușca,

remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se

hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie

de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de

lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate

lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație

de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un

cavou în care zace o puritate primară, puerilism.

Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură

din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;

sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie

sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;

crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă

pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,

verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~

fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei

este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.

Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care

îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.

Poezie de Marieta Maglas

Știu dintr-o  poveste veche,

Că Moș  Crăciun  și Moș Gerilă

Sunt  doi frați ,bine de iarnă  îmbrăcați

Se plimbă c-o trăsurică ,

Cu doi  reni înhămați .

Moș Crăciun ,aduce daruri :

Brazi ornați ,cu beculețe ,

Cu  ghirlande ,jucării

Cum le place la copii .

Moș  Gerilă ,însă vine

Cu  altfel  de bucurii :

Ne aduce nori de zăpadă

Pârtii vesele la munte

Săniuțe ,Om de zăpadă

Strat de omăt peste tot.

Colinde și urăturii

Că așa-i la români .

Moș Gerilă te rugăm

Lasă supărarea ,dusă

Te rog vino pe la noi

Lasă-ne să fim  copii:

Iarna să aduci bucurii!