E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 26 septembrie 2023
Vizualizări: 641
Poezii din aceiaşi categorie
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
Poezie pentru clasa 1 :)
Luna de pe cer
Este un adevărat mister
Mai mereu ne însoțeşte
Şi de sus ea ne priveşte
Stelele mister aparte
Luminează-n ppnă noapte
Un albastru larg aprins
Ce formează un cuprins
Soarele e mîndru tare
Luminează-n ziua mare
Ne-n călzeşte , ne topeşte
Doar ploaia îl opreşte
Fulgeru e o putere
Atunci cînd ploua el se cere
Şi un sunet mare BUM
Tunetu e mai nebun!!!
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
Nocturnă
În tăcerea nopții umbra-mi respiră,
Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,
Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,
Strivit sub povara unei clipe amare.
Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,
Mă caut întruna printre picuri de ploi,
Noaptea din mine încet se revoltă,
Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.
Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,
Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,
Departe de lume plânsul nopții ascult,
Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.
Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,
Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,
Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,
Și în întuneric, înnoptat mă topesc.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Lasă moftu..omule
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm;
Starea vremii invocăm.
Visăm soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine;
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală,
Tânjim umbra unui nuc
Și -un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuită ca o doamnă,
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră,
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare.
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropită cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig..
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă,ori că -i meargă,
Pe obraz nuanța -i acră..
Omule, trăiește, ți viața,
Lasă moftu și prefața...
Poezie pentru clasa 1 :)
Luna de pe cer
Este un adevărat mister
Mai mereu ne însoțeşte
Şi de sus ea ne priveşte
Stelele mister aparte
Luminează-n ppnă noapte
Un albastru larg aprins
Ce formează un cuprins
Soarele e mîndru tare
Luminează-n ziua mare
Ne-n călzeşte , ne topeşte
Doar ploaia îl opreşte
Fulgeru e o putere
Atunci cînd ploua el se cere
Şi un sunet mare BUM
Tunetu e mai nebun!!!
Gerul....
Vântul mă mușcă de față,
Într-un frig infernal mă desfăt,
Sângele în vene-mi îngheață,
Cu bulgări de foc mă îmbăt.
Mi-s oasele gârbove-n coaste,
Și văd cum prăpădul revine,
Înfrunt a gerului oaste,
Și simt o Siberie în mine.
Mi-e frig și sunt rece ca gheața,
În cristale, de mișc, mă voi frânge,
Jăratec aș mânca dimineața,
Și clocot mi-aș turna peste sânge.
Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi,
Soarele nu-l mai văd nici în vis,
Cu gerul port acum un război,
În care focul este strict interzis.
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
Alte poezii ale autorului
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Chiar azi...
Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,
Deși, e imposibil să-mi răspundă,
Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,
Că lumea toată parcă se scufundă.
Mă duc în fundul curții lângă geamuri,
Și plâng în fața nucului bătrân,
Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,
Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.
Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,
Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,
M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,
Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.
Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,
Nimica nu mai este așa cum el știa,
Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,
Se vinde pe tarabă la preț de mucava.
Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,
Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,
Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,
Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.
Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.