Dă noaptea afară din casă...

Dragostea este nebuna desculță

Cu parul lung despletit!

Vorbește noaptea cu stelele și luna,

Nu-i cea despre care poeții spun minciuna făr' de sfârșit!

Dragostea este femeia aceea

Ce-o dorești cum o vezi!

Nemaiștind cine ești,

Gură cască rămas ca un prost...

Așteptând vorbele ce se plimbă într-una,

Ce-ți sosesc la urechi

Și te gâdilă cu dulceața minciunii făr' de rost,

Căci nebuna în năvod ca pe-un pește te-a prins!

Are infinite povești de iubire

Pentru tine-s scornite pe loc...

Dragostea este maestră în toate!

Insolite-s basmele ei

Par dictate de-un drac..

Cine-i știe taina ascunsă,

Poate-i zeița Hera ori Venus

Iar ziua doarme-n cerdac!

Himera aceasta

Are o soră mai mică se pare

Amor i se spune de lume...

Vrăjește doar inimile tandre și bune!

Le ia tot ce poate și fuge!

Amorezii toți o doresc nebunește!

E-atât de frumoasă se pare,

Spun flăcăii ce se țin după ea!

Fericit ești de-o vezi doar o clipă...

Alții spun că-i vrăjită de Soare,

Sau sosită din Cer de pe-o Stea,

Ori că-i Demetra și-atât!

Doar Zeus le știe povestea

De cumva Afrodita-i acolo și ea...

Ferește cursa ce-ți iese în cale

De vrei să nu mori de iubirea cea rece,

Ce pleacă din povestea rostită de Amor și Dragostea ta ce nu trece deloc!

(3/4 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Întreabă-mă ce fac, ce mă apasă

Întreabă-mă de știu drumul acasă

Întreabă-mă de simt ce mai e viață

Întreabă-mă cât încă îmi mai pasă

Întreabă-mă ce văd, ce am în față

Întreabă-mă de inima albastră

Întreabă-mă s-o prind unde se-agață

Întreabă-mă-ncurând altfel îngheață

Întreabă-mă ce-s norii din fereastră

Întreabă-mă de florile din glastră

Mă-ntreabă când le iei cu tine-acasă

Stau rupte de tăcere-n apă stoarsă

Întreabă-mă de ploile căzute

Fierbinți caută inima să-ți ude

Mă-ntreabă  când ajungă să o sărute

Să afli ce e dor, cât sunt de multe

Întreabă-te de când n-ai întrebat

Întreabă-mă pe mine ce-a urmat

Întreabă-mă să-ți spun cât te-am visat

Răspund la întrebări și ne-ntrebat

Întreabă-mă de tine să te-ntreb

Întreabă-mă cu sufletul să sper

Întreabă-mă cu ochii s-ating cer

Întreabă-mă orice să pot să-ntreb

Întreabă-mă de aer, de pământ

Întreabă-mă-nainte să m-ascund

Întrebă-mă mereu, vreau să te-aud

Întrebă-mă să-ntreb și apoi s-ascult

cand am vazut ca nu mai deschidea ochii

si ca nu raspunde la numele său

am simțit cum respirația mea dispare 

cum picioarele îmi tremurau

nu sunt pregătită pentru o pierdere 

își revine 

și se uita in gol

de abia articuleaza da si nu

in privirea lui vad suferinta si dor 

dor de a sa fostă iubire…

Simt ca dupa ce eu nu voi mai trai,

Tu aceste versuri le vei citi,

Ai grija ca lacrimile tale

Sa nu ude paginile goale.

Sigur va veni si ziua de apoi;

Doresc sa fie ziua intai a mea

Si niciodata ziua la amandoi.

Nu te speria, va veni si ziua ta!

Vei sta de vorba mereu cu mine

Cu aceste versuri sincere dar pline.

Pline de o iubire adevarata

Cum n-ai apreciat-o niciodata.

La mormantul meu te rog nu sta prea mult.

In “dormitorul de aici” te simt, te ascult.

Pe pamant am trait o alta viata,

Cand ma trezeai in zori de dimineata.

Imi voi aminti de zilele senine,

De noptile cand dormeam in pat cu tine,

De viata plina cu toate ce-au trecut,

De copii nostri care au crescut.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete…

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,

Apa a devenit sânge iar sângele venin,

Animalele au devenit oameni,

Iar oamenii animale…

Urlă oamenii, urlă sinistru,

Animalele tac.

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …

Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.

Oare ce se întâmplă pe Pământ?

E urât, e urât…

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,

Plâng demoni, chiuie îngeri …

Florile muşcă din buruieni,

Oamenii muşcă din oameni,

Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …

Ne batem joc de noi.

Să iasă cineva să facă ordine …

Hei, Stalin nu încerci?

Tu, Hitler, unde fugi?

Nu mai avem conducători adevăraţi,

La toţi le este frică …

Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Pământul geme, haosul urlă,

Păcat că nu mai sunt cei care tac.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Se-aude un ultim sunet de clopot,

Înseamnă că totu-i aproape pierdut,

Se râde întruna numai în hohot,

C-un râs diavolesc, de om decăzut.

Mârâie trupul când i se-arată un os,

Și latră apoi spre tainele sfinte,

Mă sfâșie dorul de omul frumos,

De dulci și frumoase cuvinte.

Se pierde simțirea deodată-n abis,

Cad stele potop în oraș și cătune,

De sus cu un ochi aproape închis,

Iisus așteaptă de la om o minune.

Se pare că astăzi lumea sfârșește,

Că sângele în vene se-ncheagă,

Că totul e chin și nădejde...

Dar nimeni nu știe cum să aleagă.

Stau suflete bolnave în case încuiate,

Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,

Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,

Dar ei se întorc chirciți spre perete.

Cine mai știe unde vom fi în curând?

Totul în jur este groaznic de trist,

Moartea ne-așează pe toți într-un rând,

Musulman și evreu, creștin și budist.

Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,

Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,

Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,

Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.

Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,

E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,

Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,

Iar demoni dansează din poartă în poartă.