Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 14 мая 2024
Комментарий: 1
Просмотры: 465
Комментарий
Стихи из этой категории
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Despre tine
Ești dulce și suavă amintire,
Și visul meu din fiecare noapte,
Pierdut în zorii zilei,
Ești raza de soare
Ce mă trezește din visare,
Cu zâmbet și surâs
Și tandră îmbrățișare,
Cu foc și pasiune,
Dar și inocență în privire.
Ești lacrimă și suferință și durere
Și dor cumplit,
Ce-n timp nu piere,
Și picătura mea de fericire,
Și unică...
Și imposibilă iubire.
Un poem...spumant
E iarnă...e întuneric și e rece
Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,
Timpu-i greoi și pare că nu mai trece
Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.
N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor
Sau că de-un an nu mi te pot uita
Căci din iubire nu cred că am să mor,
Și dacă da...într-un final, e moartea mea.
Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul
Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată
Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul
Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.
Un an întreg am rătăcit prin viața mea
Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit
Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa
De m-am pierdut și nici că m-am găsit...
Și după tot, sunt vie dar fără de viață
Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit
Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață
Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.
E atât de rece că și luna a înghețat
Sunt singură înconjurată doar de gânduri
Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant
Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...
Pentru tine
N-am să las ziua să treacă
Fără să-ți spun cât te iubesc...
Chiar dacă timpul încearcă pe furiș să plece
Mereu făcând la fel,
Jucându-și infinitul rol,
Lăsându-și doar umbrele,
Foșnind clipele, furându-le..
Știi bine cum face!
Dispare zâmbind,tăcând
Lăsând al tristeții întunecat zeu
Blestemul meu...
Nu,nu voi lăsa ziua să moară!
O voi ține cu secundele cu orele cu chipul ei încremenită acum,
Cu timp cu tot ce are,cine poate cunoaște,
Dacă mâine renaște
Știind că nu vrea
Pe loc să stea...
Și-ți voi spune cât te iubesc,
Același refren dar altfel,
Mereu cu alte culori,șoptit poate,
Ce-și poartă muzica veselă,
O mică și trecătoare simfonie,
Un foc ce-și arde flacăra sa,
Mister adus din altă lume...
Poate Paradisul din inima ta sau a mea....
Nu-i dragostea însăși viața,
Ce-aduce speranța,gonind tristețea și moartea?
Cum să las ziua să treacă așa,
Fără să-ți spun cât te iubesc,
Parându-mi-se că-s risipit fără tine,
Să fiu doar o tristă fantomă, duh rătăcit
Ori timpul m-a pierdut nemilosul în trecerea sa,
Nelasându-mă să fac ceva..
Pentru tine!
(17 mai 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire).
Ducesa pantelimonului
Ducesa pantelimonului
Si ea era poezie
El era poet
Si el scria despre ea
Erau doi imparati in lumi diferite
Si se iubeau pe ascuns
Ca daca parinti aflau
Era de rau
Doi necunoscuti
Din lumi diferite
El din cea buna
Ea din cea rea
S au cunoscut
Si s au placut
Si s au iubit mult
Si inca se iubesc
Pana intr o zi
Parinti lor
Au aflat de ei
Ca se iubesc
Si leau interzis sa se mai vada
Sa nu se mai iubeasca
Si sa uite unul de altu
Si eu nu au putut sta sechestrati in casa
Parinti iau maritat
Pe ea cu alt baiat ce nu il iubea
Si pe el cu o fata ce nul il interesa de ea
Pana intr o zi cand acestia au evadat
Si au fugit in lumea mare
Si s au iubit pana la adanci batraneti. tu de ce nu vrei sa ne iubim asa ?
.
"noi"
Ce cuvânt frumos..
puteam fi acest "noi"
dar prin fapte și vorbe,
acest "noi" a dispărut.
am rămas pustii de sine,
cu suflete abandonate,
plângâd și întrebând
"de ce?".
puteam fi ceva
dar lumea ne-a distrus,
și încrederea e pierduta.
Dar singura întrebare rămâne
"va mai exista acest noi?".
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Despre tine
Ești dulce și suavă amintire,
Și visul meu din fiecare noapte,
Pierdut în zorii zilei,
Ești raza de soare
Ce mă trezește din visare,
Cu zâmbet și surâs
Și tandră îmbrățișare,
Cu foc și pasiune,
Dar și inocență în privire.
Ești lacrimă și suferință și durere
Și dor cumplit,
Ce-n timp nu piere,
Și picătura mea de fericire,
Și unică...
Și imposibilă iubire.
Un poem...spumant
E iarnă...e întuneric și e rece
Mă străpunge un aer de plumb și de gheață,
Timpu-i greoi și pare că nu mai trece
Și simt cum dorul de tine ușor mă agăță.
N-aș vrea să-ți scriu că mă usuc de dor
Sau că de-un an nu mi te pot uita
Căci din iubire nu cred că am să mor,
Și dacă da...într-un final, e moartea mea.
Nu vreau să mă mai știi, să îți hrănești ego-ul
Cu faptul că mi-ai fost drag cât lumea toată
Ce port în suflet ...cândva îi vei simți ecoul
Și-atunci vei înțelege că...nu meritam așa tratată.
Un an întreg am rătăcit prin viața mea
Să te-nțeleg am vrut... și pare c-am greșit
Și ți-am lăsat tăcerea , să-mi măture ființa
De m-am pierdut și nici că m-am găsit...
Și după tot, sunt vie dar fără de viață
Prea multă durere mi-ai lăsat de trăit
Mi-ai legat fericirea cu cea mai scurtă ață
Apoi ai rupt-o, ai plecat si-napoi n-ai privit.
E atât de rece că și luna a înghețat
Sunt singură înconjurată doar de gânduri
Îmi desfac o sticlă de vin...unul spumant
Că te-am avut și azi, doar că, printre rânduri...
Pentru tine
N-am să las ziua să treacă
Fără să-ți spun cât te iubesc...
Chiar dacă timpul încearcă pe furiș să plece
Mereu făcând la fel,
Jucându-și infinitul rol,
Lăsându-și doar umbrele,
Foșnind clipele, furându-le..
Știi bine cum face!
Dispare zâmbind,tăcând
Lăsând al tristeții întunecat zeu
Blestemul meu...
Nu,nu voi lăsa ziua să moară!
O voi ține cu secundele cu orele cu chipul ei încremenită acum,
Cu timp cu tot ce are,cine poate cunoaște,
Dacă mâine renaște
Știind că nu vrea
Pe loc să stea...
Și-ți voi spune cât te iubesc,
Același refren dar altfel,
Mereu cu alte culori,șoptit poate,
Ce-și poartă muzica veselă,
O mică și trecătoare simfonie,
Un foc ce-și arde flacăra sa,
Mister adus din altă lume...
Poate Paradisul din inima ta sau a mea....
Nu-i dragostea însăși viața,
Ce-aduce speranța,gonind tristețea și moartea?
Cum să las ziua să treacă așa,
Fără să-ți spun cât te iubesc,
Parându-mi-se că-s risipit fără tine,
Să fiu doar o tristă fantomă, duh rătăcit
Ori timpul m-a pierdut nemilosul în trecerea sa,
Nelasându-mă să fac ceva..
Pentru tine!
(17 mai 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire).
Ducesa pantelimonului
Ducesa pantelimonului
Si ea era poezie
El era poet
Si el scria despre ea
Erau doi imparati in lumi diferite
Si se iubeau pe ascuns
Ca daca parinti aflau
Era de rau
Doi necunoscuti
Din lumi diferite
El din cea buna
Ea din cea rea
S au cunoscut
Si s au placut
Si s au iubit mult
Si inca se iubesc
Pana intr o zi
Parinti lor
Au aflat de ei
Ca se iubesc
Si leau interzis sa se mai vada
Sa nu se mai iubeasca
Si sa uite unul de altu
Si eu nu au putut sta sechestrati in casa
Parinti iau maritat
Pe ea cu alt baiat ce nu il iubea
Si pe el cu o fata ce nul il interesa de ea
Pana intr o zi cand acestia au evadat
Si au fugit in lumea mare
Si s au iubit pana la adanci batraneti. tu de ce nu vrei sa ne iubim asa ?
.
"noi"
Ce cuvânt frumos..
puteam fi acest "noi"
dar prin fapte și vorbe,
acest "noi" a dispărut.
am rămas pustii de sine,
cu suflete abandonate,
plângâd și întrebând
"de ce?".
puteam fi ceva
dar lumea ne-a distrus,
și încrederea e pierduta.
Dar singura întrebare rămâne
"va mai exista acest noi?".
Другие стихотворения автора
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
De atâția ani...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-mi simt celula rumegând,
În gând...
Iar visu-mi este tot zburând,
În gheare sufletu-mi ținând,
Ca morții să îl dau sperând,
Curând...
Abisuri trec și mă-nspăimânt,
Pe aripi noaptea aducând,
Și văd tornade măturând,
Pământ...
Cobor lumini parcă plouând,
Iar foc se-ntinde vieți cerând,
Văd oamenii mereu săpând,
Mormânt...
Iar păsări nu mai văd zburând,
Aud doar îngerii cântând,
Și-n cântul lor m-aud în gând,
Urlând...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-adorm adesea prea curând,
Plângând...
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Schimb...
I-aș pune oase sufletului meu,
Să-l văd cum umblă derbedeu,
Să-l bat și să-l închid în turlă,
S-aud cum carnea părăsită urlă.
Să-l chinui ca pe trupul meu,
Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,
Să fie îngropat într-un coșciug,
În rai să fie carne din belșug.
Să lucre zilnic pentr-o pâine,
Să ducă viața mea de câine,
Apoi cu zâmbetul pe față,
Să roage-n fiecare dimineață,
Ca osul alb și luminos să fie,
Și carnea să miroase-a iasomie,
Tot trupul să se-nalțe-n cer,
Iar el să stea-n pământ stingher,
Să moară viermele de foame,
Că nu mai are os și carne,
S-aștepte descărnat și fără piele,
În trup o nouă Înviere.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
De atâția ani...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-mi simt celula rumegând,
În gând...
Iar visu-mi este tot zburând,
În gheare sufletu-mi ținând,
Ca morții să îl dau sperând,
Curând...
Abisuri trec și mă-nspăimânt,
Pe aripi noaptea aducând,
Și văd tornade măturând,
Pământ...
Cobor lumini parcă plouând,
Iar foc se-ntinde vieți cerând,
Văd oamenii mereu săpând,
Mormânt...
Iar păsări nu mai văd zburând,
Aud doar îngerii cântând,
Și-n cântul lor m-aud în gând,
Urlând...
De atâția ani tot mă frământ,
Aici, singur pe pământ,
Și-adorm adesea prea curând,
Plângând...
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Schimb...
I-aș pune oase sufletului meu,
Să-l văd cum umblă derbedeu,
Să-l bat și să-l închid în turlă,
S-aud cum carnea părăsită urlă.
Să-l chinui ca pe trupul meu,
Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,
Să fie îngropat într-un coșciug,
În rai să fie carne din belșug.
Să lucre zilnic pentr-o pâine,
Să ducă viața mea de câine,
Apoi cu zâmbetul pe față,
Să roage-n fiecare dimineață,
Ca osul alb și luminos să fie,
Și carnea să miroase-a iasomie,
Tot trupul să se-nalțe-n cer,
Iar el să stea-n pământ stingher,
Să moară viermele de foame,
Că nu mai are os și carne,
S-aștepte descărnat și fără piele,
În trup o nouă Înviere.
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Djl6m6dnn1r