Dă noaptea afară din casă...
Dă noaptea afară din casă,
Și visul ascunde-l sub pernă,
Privirea spre mine o lasă,
În valuri să curgă eternă.
Stinge și focul din sobă,
Răcoarea să-ți dănțuie-n sânge,
Privirea învălui-o-n robă,
Și ține-o ascunsă când plânge.
Scoateți afară din casă și patul,
Dormi pe podeaua înghețată,
Carnea să-ți simtă oftatul,
Iar neantul durerea de fată.
Dă noaptea afară din noapte,
Și stelele fă-le mănunchi,
Rostește divinele șoapte,
Și cazi prăbușită-n genunchi.
Primește iubito lumina,
Și fă-te cum erai de frumoasă,
Leapădă-te azi de străina,
Ce te vrea a nopții mireasă.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 14 мая 2024
Комментарий: 1
Просмотры: 466
Комментарий
Стихи из этой категории
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Ploaia
Ploaia rece și pustie
Sentiment de agonie
Risipa zilelor senine
Ochi în ochi și buze fine
Cer ce nu e cu putință?
Să privesc a mea zeiță
Corpul gingaș de fetiță
Pentru mine grea sentință...
Luna patimilor mele
Zile moarte, clipe grele
Captivă-i iubirea-ncavou
Strâns e sufletul nou!
Modelat de tragedie
De iubirea timpurie
Chip absurd de veselie,
Doamne, ultima să fie?
Ultimul rod nelucrat
Sentiment anticipat
Îmi e ziuă, îmi e noapte
Tu, iubire, ești departe!
Neg destinul aruncat,
Blestemul ce mi-e legat
Universul mă reneagă
Mă forțează, mă îngroapă..
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Fara tine...
Fara tine-
O bărcuța rătăcită pe mare,
O zi fara soare,
Un suflet în pustiu,
O câmpie fara flori,
O lacrima-n zori,
Un oftat târziu,
O carte nescrisă,
Un vers nerostit,
O aripă frânta,
Un vis ne-mplinit,
O floare-ofilita,
Un cânt trist,șoptit,
Un cer înnorat,
Un pas rătăcit...
Iubirea de după plecare
Doar după ce murim ne fac icoană,
Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,
Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,
Să ne sărute fruntea tuturor.
Când încă eram vii, eram uitare,
Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,
Dar moartea dă iubirii o cărare,
Pe care-o calcă toți, cu amintiri.
Atunci suntem eroi fără de vină,
Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,
Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,
Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.
Ce trist e să primești flori fără viață,
Când trupul doarme-n liniștea de humă.
Iubiți-mă acum, cât sunt aici,
Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.
Căci viața e o lampă ce se stinge,
Iar focul ei cu vântul se topește,
Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,
Nu după ce destinul mă sfârșește.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Sa pot...
Sa pot timpul să-l întorc
Înapoi sa te aduc,
Nu știu cât de mult as vrea
Sa-ti arat cât m-a durut...
M-ai anulat în mii de feluri
Mi-ai rupt sufletu-n bucăți
Zeci de cioburi strang si-acum
Au fost multe... sa adun...!
Mie mi-a scăzut puterea
Nici măcar nu mai gândesc
Sa iti vindec neiubirea
Nu-i văd rost să mai încerc...
Sa pot timpul sa-l întorc?
...Azi nu mai e o soluție.
Nu vreau decât sa mai pot
Să ma pierd de orice emoție...
Sa pot timp cu noi sa am
Cred ca nu ar fi de-ajuns...
...În gând incă te mai am
Tu ma vezi și... unde nu-s!
Ploaia
Ploaia rece și pustie
Sentiment de agonie
Risipa zilelor senine
Ochi în ochi și buze fine
Cer ce nu e cu putință?
Să privesc a mea zeiță
Corpul gingaș de fetiță
Pentru mine grea sentință...
Luna patimilor mele
Zile moarte, clipe grele
Captivă-i iubirea-ncavou
Strâns e sufletul nou!
Modelat de tragedie
De iubirea timpurie
Chip absurd de veselie,
Doamne, ultima să fie?
Ultimul rod nelucrat
Sentiment anticipat
Îmi e ziuă, îmi e noapte
Tu, iubire, ești departe!
Neg destinul aruncat,
Blestemul ce mi-e legat
Universul mă reneagă
Mă forțează, mă îngroapă..
De ce ți-e frică să iubești?
M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?
Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?
Fara tine...
Fara tine-
O bărcuța rătăcită pe mare,
O zi fara soare,
Un suflet în pustiu,
O câmpie fara flori,
O lacrima-n zori,
Un oftat târziu,
O carte nescrisă,
Un vers nerostit,
O aripă frânta,
Un vis ne-mplinit,
O floare-ofilita,
Un cânt trist,șoptit,
Un cer înnorat,
Un pas rătăcit...
Iubirea de după plecare
Doar după ce murim ne fac icoană,
Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,
Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,
Să ne sărute fruntea tuturor.
Când încă eram vii, eram uitare,
Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,
Dar moartea dă iubirii o cărare,
Pe care-o calcă toți, cu amintiri.
Atunci suntem eroi fără de vină,
Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,
Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,
Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.
Ce trist e să primești flori fără viață,
Când trupul doarme-n liniștea de humă.
Iubiți-mă acum, cât sunt aici,
Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.
Căci viața e o lampă ce se stinge,
Iar focul ei cu vântul se topește,
Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,
Nu după ce destinul mă sfârșește.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Другие стихотворения автора
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Iubita mea...
Iubita mea a mai trecut un an,
Și am făcut în zori o nebunie,
Ți-am cumpărat ce n-are un profan,
Ți-am cumpărat eterna veșnicie.
Apoi hotarul lumii l-am trecut,
Și-am hoinărit la ei prin piețe,
Ți-am cumpărat puțin din sfântul lut,
Ce îți oferă veșnic tinerețe.
Iubita mea de-acum nemuritoare,
Iubita mea, ce pururi tânără vei fi,
Eu pentru toate am făcut prinsoare,
Și pentru toate, cu viața voi plăti.
Iubita mea ce neînsemnată-i plata,
Doar un declic al inimii bătăi,
Te rog înfige-mi tu în inimă săgeata,
Să mor încet, privind în ochii tăi.
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Iubita mea...
Iubita mea a mai trecut un an,
Și am făcut în zori o nebunie,
Ți-am cumpărat ce n-are un profan,
Ți-am cumpărat eterna veșnicie.
Apoi hotarul lumii l-am trecut,
Și-am hoinărit la ei prin piețe,
Ți-am cumpărat puțin din sfântul lut,
Ce îți oferă veșnic tinerețe.
Iubita mea de-acum nemuritoare,
Iubita mea, ce pururi tânără vei fi,
Eu pentru toate am făcut prinsoare,
Și pentru toate, cu viața voi plăti.
Iubita mea ce neînsemnată-i plata,
Doar un declic al inimii bătăi,
Te rog înfige-mi tu în inimă săgeata,
Să mor încet, privind în ochii tăi.
Djl6m6dnn1r