Întoarcerea în haos
La începutul lumii aş vrea să trăiesc,
În vârtejurile demonice ale haosului originar,
Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,
Orice trăire din neantul stingher şi precar.
Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,
De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,
Să ating infinitul şi să pot să-l suport,
Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.
Legile lumii să dispară în interiorul meu,
Şi-n această topire, să mă plictisesc,
Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,
Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.
Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,
Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,
O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,
Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 octombrie 2023
Vizualizări: 633
Poezii din aceiaşi categorie
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Destin!
Anostă închipuire despre nemurire
Funest,emfatic,secat gând
Pătrunzătoare pedeapsa de degradare
A sufletului părăgănit.
Extazul,desfătare pământească
Ilogic,perspicace și efemer
Când sufletul e călător
Din ființă în neființă
Treptat ne pierdem în timp
Conștientizăm că itinerariul este veșnic
Posomorât,ambiguu și nemulțumiti
Ajungem să cerșim un moment
Ce cadru incomparabil,viața
Un dar,un dar greu de înțeles
De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?
Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?
Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!
Amintiri
Tot ce-a fost si nu s-a scris,
Era demult sortit uitarii
Căci eternul monstru din abis
Din amintiri hranea călăii
Nu mai era nici paradis
Si nici flori de primavara,
Un pustiu de nedescris
Speranta aștepta sa moara
De-atunci noi le transformam in vis
Si le pastram in fiecare seara
Ca sa fim liberi in sfarsit
Sa nu fim sclavi de-odinioara
Zilele treceau necontenit
Si multe vise s-adunara
Si nimeni nu s-ar fi gandit
Ca nu demult ele erau sa piara.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
Inelul Solomonar
În strălucirea sacrală a înțelepciunii,
Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,
Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,
Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,
Pe bolta de safir se-așează petale de catifea
Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos
Spre margini de topaz ale dimineții calea
Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.
Reminescența de glorie trecută și căderi umane,
Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii
Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece
Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,
Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,
Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,
Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea
Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Destin!
Anostă închipuire despre nemurire
Funest,emfatic,secat gând
Pătrunzătoare pedeapsa de degradare
A sufletului părăgănit.
Extazul,desfătare pământească
Ilogic,perspicace și efemer
Când sufletul e călător
Din ființă în neființă
Treptat ne pierdem în timp
Conștientizăm că itinerariul este veșnic
Posomorât,ambiguu și nemulțumiti
Ajungem să cerșim un moment
Ce cadru incomparabil,viața
Un dar,un dar greu de înțeles
De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?
Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?
Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!
Amintiri
Tot ce-a fost si nu s-a scris,
Era demult sortit uitarii
Căci eternul monstru din abis
Din amintiri hranea călăii
Nu mai era nici paradis
Si nici flori de primavara,
Un pustiu de nedescris
Speranta aștepta sa moara
De-atunci noi le transformam in vis
Si le pastram in fiecare seara
Ca sa fim liberi in sfarsit
Sa nu fim sclavi de-odinioara
Zilele treceau necontenit
Si multe vise s-adunara
Si nimeni nu s-ar fi gandit
Ca nu demult ele erau sa piara.
Alte poezii ale autorului
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Orbit de dragoste fiind…
Orbit de dragoste am fost,
Și făceam toate pe de rost,
Aveam curaj și sânge rece,
Cu zeii mă puteam întrece...
Orbit de amor cu sânge fiert,
O viață am stat să te aștept,
Dar mi-ai înfipt cuțitu-n piept,
Și-nțelegând ce e nedrept,
Mi se deschise ochiul drept,
Și-am plâns ca un copil nătâng,
Ce-am risipit voiam să strâng,
Și brusc am încetat să plâng,
Când se deschise și ochiul stâng,
Și-am început să văd că ești altfel,
Un lup în pielea unui miel,
Orbit de dragoste, știam;
Că tu ești pasărea din ram,
Că tu ești raza mea de soare,
Că ești și rana ce mă doare,
Că ești și leac și bun balsam,
Că erai totul ce aveam...
Acuma stau privind spre geam,
Că orb fiind eu te vedeam,
Stau nemișcat și-ntruna plâng,
Cu inima și numai ochiul stâng.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Orbit de dragoste fiind…
Orbit de dragoste am fost,
Și făceam toate pe de rost,
Aveam curaj și sânge rece,
Cu zeii mă puteam întrece...
Orbit de amor cu sânge fiert,
O viață am stat să te aștept,
Dar mi-ai înfipt cuțitu-n piept,
Și-nțelegând ce e nedrept,
Mi se deschise ochiul drept,
Și-am plâns ca un copil nătâng,
Ce-am risipit voiam să strâng,
Și brusc am încetat să plâng,
Când se deschise și ochiul stâng,
Și-am început să văd că ești altfel,
Un lup în pielea unui miel,
Orbit de dragoste, știam;
Că tu ești pasărea din ram,
Că tu ești raza mea de soare,
Că ești și rana ce mă doare,
Că ești și leac și bun balsam,
Că erai totul ce aveam...
Acuma stau privind spre geam,
Că orb fiind eu te vedeam,
Stau nemișcat și-ntruna plâng,
Cu inima și numai ochiul stâng.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…