Cu fiecare fulg...
Cu fiecare fulg căzut,
Eu te iubesc mai mult, mai mult,
Și te ador și te visez,
Și vreau doar să te-mbrățișez.
Cu fiecare fulg de nea,
Eu mă gândesc dacă mă vrea,
Dar nu-i destul de clar oare,
Că eu sunt doar o "oarecare"?
Cu fiecare fulg mărunt,
Cu dorul tău eu mă înfrunt,
Și-aștept clipa în care poate,
Mă vei iubii cu semnătate.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Andreea Sandu
Data postării: 23 iulie 2023
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Vizualizări: 660
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Puțin glas
Nu pot rosti ce-n mine arde,
Că iar ne ținem în impas,
Și nu știu ce ne mai oprește
Să dăm tăcerii puțin glas.
O mână parcă ne alungă
Când ne-ntindem spre același vis,
Și inima, deși ajunge,
Se frânge între speranță și-abis.
Ne înconjoară o teamă densă,
Ce sporește distanța-n lume,
Și-n tăcerea ce ne desparte,
Frica poartă două nume.
Ești dorul fără de cuvinte,
Ești liniștea ce sapă-n piept,
Și-n fiecare gând cuminte
Te simt aproape, te aștept.
Draga mea copilă
Aprob existența ta la ce se află în mine
Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul
Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe
Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori
Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară
Era ca oricare alta, din trecut
Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.
Vulnerabil
Sărut.
Sărut marea, sărut pământul, sărut trunchiul copacului uscat și trupul tău firav si parfumat.
Mă îmbată.
Mă îmbată savoarea sărată, mă îmbată suflarea creată, aroma trăirii și dorința privirii.
Ascult.
Ascult undele agitației, liniștea profunzimii, ascult bucuria și tristețea, și suflarea ta ușoară la urechea mea.
Privesc.
Privesc orizontul etern, cum cerul și pământul se iubesc și cum în ochii mei se contopesc, într-un infinit de gânduri și sentimente tulburi.
Privesc umil și efemer în fața ta, și mă las să cad în circuitul vieții.
Slujesc cerul, dar am ales epuizarea tinereții.
Am ales slăbiciunea, să fiu vulnerabilă în ochii tăi,
Să mă dezbrac de orice apărare…
Ți-am oferit un mănunchi de chei,
Ce mă deschid din cap până-n picioare.
Poem
Însă mă-ntreb,
cum am putut să te iubesc
Ş--am văzut pe panoul ceresc,
Cât de mult îmi lipseşti.
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Repetiţie
Puțin glas
Nu pot rosti ce-n mine arde,
Că iar ne ținem în impas,
Și nu știu ce ne mai oprește
Să dăm tăcerii puțin glas.
O mână parcă ne alungă
Când ne-ntindem spre același vis,
Și inima, deși ajunge,
Se frânge între speranță și-abis.
Ne înconjoară o teamă densă,
Ce sporește distanța-n lume,
Și-n tăcerea ce ne desparte,
Frica poartă două nume.
Ești dorul fără de cuvinte,
Ești liniștea ce sapă-n piept,
Și-n fiecare gând cuminte
Te simt aproape, te aștept.
Draga mea copilă
Aprob existența ta la ce se află în mine
Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul
Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe
Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori
Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară
Era ca oricare alta, din trecut
Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.
Vulnerabil
Sărut.
Sărut marea, sărut pământul, sărut trunchiul copacului uscat și trupul tău firav si parfumat.
Mă îmbată.
Mă îmbată savoarea sărată, mă îmbată suflarea creată, aroma trăirii și dorința privirii.
Ascult.
Ascult undele agitației, liniștea profunzimii, ascult bucuria și tristețea, și suflarea ta ușoară la urechea mea.
Privesc.
Privesc orizontul etern, cum cerul și pământul se iubesc și cum în ochii mei se contopesc, într-un infinit de gânduri și sentimente tulburi.
Privesc umil și efemer în fața ta, și mă las să cad în circuitul vieții.
Slujesc cerul, dar am ales epuizarea tinereții.
Am ales slăbiciunea, să fiu vulnerabilă în ochii tăi,
Să mă dezbrac de orice apărare…
Ți-am oferit un mănunchi de chei,
Ce mă deschid din cap până-n picioare.
Poem
Însă mă-ntreb,
cum am putut să te iubesc
Ş--am văzut pe panoul ceresc,
Cât de mult îmi lipseşti.
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Repetiţie
Alte poezii ale autorului
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
despre el...
despre el, aș putea vorbii o viață,
și totuși, nu mi ar fi deajuns,
în ochii mei mereu va fi dorință,
în ochii lui, un sentiment ascuns.
căci ochii lui frumosi, pătrunzători,
ca frunzele uscate ale toamnei,
genele lungi ce-ascund ochii săi mari,
ce strălucesc când se-ntâlnesc cu ochii mei.
iar parul lui, stufos și castaniu,
și zâmbetul său cel fermecător,
așa frumos e, nu știu sa îl descriu,
și are un suflet tare iubitor.
așa frumos, așa un zâmbet are,
ca să-l privesc nici anii nu-s destui,
mă cucerește cu a lui privire,
mă pierd mereu când dau de ochii lui.
Ai primit ce-ai meritat
"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”
“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”
“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”
Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”
În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”
Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
despre el...
despre el, aș putea vorbii o viață,
și totuși, nu mi ar fi deajuns,
în ochii mei mereu va fi dorință,
în ochii lui, un sentiment ascuns.
căci ochii lui frumosi, pătrunzători,
ca frunzele uscate ale toamnei,
genele lungi ce-ascund ochii săi mari,
ce strălucesc când se-ntâlnesc cu ochii mei.
iar parul lui, stufos și castaniu,
și zâmbetul său cel fermecător,
așa frumos e, nu știu sa îl descriu,
și are un suflet tare iubitor.
așa frumos, așa un zâmbet are,
ca să-l privesc nici anii nu-s destui,
mă cucerește cu a lui privire,
mă pierd mereu când dau de ochii lui.
Ai primit ce-ai meritat
"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”
“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”
“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”
Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”
În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”
Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
despre el...
despre el, aș putea vorbii o viață,
și totuși, nu mi ar fi deajuns,
în ochii mei mereu va fi dorință,
în ochii lui, un sentiment ascuns.
căci ochii lui frumosi, pătrunzători,
ca frunzele uscate ale toamnei,
genele lungi ce-ascund ochii săi mari,
ce strălucesc când se-ntâlnesc cu ochii mei.
iar parul lui, stufos și castaniu,
și zâmbetul său cel fermecător,
așa frumos e, nu știu sa îl descriu,
și are un suflet tare iubitor.
așa frumos, așa un zâmbet are,
ca să-l privesc nici anii nu-s destui,
mă cucerește cu a lui privire,
mă pierd mereu când dau de ochii lui.
Ai primit ce-ai meritat
"Domnule polițist, eu sunt nevinovată”
“În inima ta l-ai ținut încătușat,
Ai merita să nu ieși niciodată,
Din pușcărie, să ai și mandat.”
“Dragă instanță, dar cu ce-am greșit?
A fost o greșeală că l-am iubit?”
“Păi dragoste cu sila nu se poate,
Meriți o condamnare chiar la moarte!”
“Nu l-am silit, dar l-am iubit prea tare,
Credeți că pe mine nu mă doare?
Aș da orice să-l am măcar o zi,
Să îi citesc din ale mele poezii.”
Iar polițistul și instanța au tăcut,
Și dânsul din senin a apărut,
Cu o falcă în pământ și una-n cer,
“Îmi cer iertare, mă vei ierta, sper!”
În ochii mei se-aprinde o scânteie,
“Acum tu vei pleca de-aici, femeie!
Dar domnul se va duce la răcoare,
Să vadă și el cât de tare doare.”
Tristețea din a sa privire se vedea,
Lumina din ochii mei se pierdea,
Dar a primit ceea ce-a oferit,
Era mai simplu să mă fi iubit.
Ghemis Ariana