LASĂ PIATRA JOS!
Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă așteaptă
Să lovească fără judecată.
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.
O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un păcat.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 13 februarie 2024
Adăugat la favorite: 3
Comentarii: 1
Vizualizări: 2068
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Maree
Tălpile-ţi goale strivesc
Nisipul de aur
Al timpurilor străvechi,
Iar trupul de carne-aburindă
Dansează, vehement,
În lumina perfidă a lunii.
Şi marea se ridică
Peste sinele-ţi încins
Şi te scufundă
În adâncurile de nepătruns
Ale vieţii din tine.
Refluxul se-ntoarce
Cu raze de cuarţ
Ce-ţi scaldă trupul
Surghiunit de secetă.
Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute
E doar un mit în tine...
Un iad cu flăcări înghețate
Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior
De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți
Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd
Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă
Знаешь? Я стану бумажным журавликом.../ Ştii? Voi deveni o macara de hârtie...
Знаешь? Я стану бумажным журавликом,
Для тех, кому необходимы журавли,
Для тех, кто высоко летал в степи,
И кому в сотнях метрах от земли,
В полёте крылья обожгли.
Для тех, кто сам, как гордый мотылёк,
Взлетел под жгучий фитилёк.
Кто видит солнце по часам,
Кого терзают ожидания тихие минуты,
Кто режет вены по ночам,
Считает до конца секунды.
Кто через трубку, а не нос,
Вдыхает жизнь с прощальных нот.
Кого сжирают заживо за раз,
Железный скрип из метастаз.
Кто твёрдо верит, что новый день,
Сшит из 1000 журавлей.
Знаешь? Я поверю в хэппи-энд,
И тем, кому так важен брег,
В тылу спасения, судеб и легенд,
Журавлик станет оберег.
Я разорву себя на части,
В клочки бумаг, в которых жизнь.
Мне журавлю бумажному подвластно,
Судьбу чью-то изменить.
В руках дрожащих, у холодных ног,
Прочту надежды монолог.
Не волнуйся...каскад из слёз летящих вниз...
Бумажный лист впитает их.
Одеялом спрячет от гвоздей,
Венец из 1000 журавлей.
Знаешь? Я растворюсь навечно в журавлях,
Стеной бумажной встану средь огня,
Где на перепутье смерти и бытия,
Чья-то жизнь обречена.
1000 бумажных журавлей,
Стремятся в небо поскорей,
За теми, чьё сердце навечно сожжено,
Кому по легенде исчезнуть суждено...
Moara de Jar
Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,
Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;
Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,
Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;
În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,
Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;
Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,
Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;
Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,
Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;
Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,
Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Lume decăzută...
Pfoai, o berea-ș cinsti azi
Pentru toți flăcăii ăștia breazi,
De dimineață am simțit-o, ziua-i de câcat
Am luat-o-nainte și pe lume m-am pișat.
De mers, am mers, pe străzi pustii
Pline de negre zburătoare
Liniște-ai rece, ca din sicriu
Nici nu mai știu, mă mișc eu oare?
Cu capu-n nori, și în văzduh,
De-aș avea aripi, m-aș arunca în zare
Și chair de nu, eu tot mă duc,
Sperând să văd înc-o schimbare...
Dar toată lumea știe, de la Iisus,
Nimic nu mai e nou sub soare.
Văzând cum lumea a ajuns
Cultura s-a dus, și regulile toate
Religia pentru ei, prezint-un neajuns
Că nu pot dracii să-i prindă mai ușor de capete.
Așa c-au dat dracu' iubirea,
Pervertită și neroadă
Au făcut ei mare știrea,
În curcubee, să se căsătorească, 3 băieți ș-o fată
Ei o numesc iubire și-nînțelegere
Da' numa' haos au adus,
Și normele ce le-am primit de sus
Pentru ei, de-ar dispărea n-ar fi mare pierdere.
Frustrări mă compleșesc de luni
Gândindu-mă la cei mai simpli, suferind
Ei de gând rău încă n-au dat,
Că munca-i face oameni buni.
N-au timp să fie depresivi,
Și cu credință ei se uită
Rugându-se încă o zi
S-ajungă bine după muncă
Și între timp, în lumea mare
Ordinea își ia schimbare
Și crește lucrarea Satanei
Puțini credincioși încă mai sunt.
Și cei, balcani, trecuți prin comunism
Și cei de-afară ce l-au mai văzut,
Știu bine, ăsta e neomarxism
Dă-i scroll, dăi like, și te-o corupt.
Haide! Luptă! Pentru drepturile cățelului!
Hai luptă! Dreptul să fii gras, obez!
Transfobic, fat-fobic, homofob, ce ești!
Practică printre' oi mișcarea mielului!
Că lumea, progresistă rău
De frumusețe a uitat
Să mă scârbesc la un ecran
Că la emisiuni e invitat
Un nefericit, ce s-a făcut fată din băiat.
Și oameni în costume de animale imaginate
Colorate, pe scenă dansau
Și unii, cu câcat la cur în pampers
Pe lângă copii, pedofilii, oameni buni se dau.
Și ca copil s-ajungi s-asiști la o schimbare
Să fii îndoctrinat de mic,
Cu idei de nouă ordine mondială
Dar tu oricum nu înțelegi nimic.
Ajungi tu, mai târziu o oaie,
Ca celelalte, călăuzit.
Cu steaguri false, printre flăcări și ură mare,
Cu arme, oamenii s-au ciuruit.
Majoritate prost informată
Dau din cap, și zic că da...
Terifiant să știi că mâine,
O să ți-o ia pe maică-ta.
Pe taică-tău, că s-a opus
Om cu tradiție și stare,
Pe soră-ta că i-a și-a pus
În mintea ei o întrebare.
Cum am ajuns, istoria mereu s-o repetăm
Dar nu mai este mult ș-o terminăm,
Că războaiele iar s-au adunat.
Și viața lumii au luat.
Dar nu mă deranjează, sincer
De cât să stau în lumea asta de câcat.
Aștept dreptate, de sus, de vine
Dar mi-e frică, că-ci judecata,
E aspră, nemiloasă și păcătos sunt,
Nici eu încă nu m-am iertat.
Și timp, nu este, că mâine m-oi fi dus
Și tot ce iubeam ar dispărea.
Și scârba-n ochi mi s-ar vedea,
De până-acum nu s-o și fi văzut.
Și am ajuns, la locul stabilit, să beau
Că sătul sunt, și supărat, îmi iau
O halbă și pe ei cinstesc,
Pe oamenii ce încă mai muncesc,
Pe oamenii care pe Dumnezeu, încă îl mai iubesc.
Și de tradiție și reguli încă nu se despărțesc.
Îmi pare rău...
Alte poezii ale autorului
Ce ţi-aş spune
Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept strigătul de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi ridici disperarea
Și tristețea inimii.
Ruga pentru mama
Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i nenumărate
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n pietate.
Și vino, Doamne, pogorând blândețea
De care toții avem nevoie
De-a sta învingător sub nor de ploaie
Și MAMEI lasă-i frumuseţea...
Cu năframă în zi de sărbătoare
În ruga-i binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
UNEORI CUVÂNTUL UCIDE – proza și vers
Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.
Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.
Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…
Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…
Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…
De atunci.. :
A mai nins si va mai ninge
Rătăciți printre fulgii
Troiene de gânduri,
Vor mai fi…
Cuvintele avalanșe ne stăvilite
Mereu se vor rostogoli,
Se vor rostogoli…
Printre ele
Neuitatul cuvânt IUBIRE
Devenit reverberant
În ecou s-a preschimbat.
Dar TU, sau EA , sau cineva
Să ții minte
Când pleci la drum
Și - i drumui vieții,
În suflet și în gând
Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt
Apelativul unui Saint Bernard…
Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.
DACA ESTI TU ACELA…
Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă tu ești acela care…
Timpul îşi schimbă anul
Din cuvinte ciugulite,
Și clinchete de clopoței
Zilele clevetitoare
Numărate vrei, nu vrei
Se ating pe minutare
Șoșotind pe la urechi
Cum, că timpul solitarul
Iar își schimbă anul vechi
Cu alt an, zis, mult mai bun.
Temporară sau flotantă
Într-un an tot trecător
În bagaj îmi iau speranță
Doar un pic de nostalgie,
Un regret și un oftat
Ce-a rămas dintr-o iubire.
Fericirea, frumusețea
De mulți ani s-au terminat…
Deci ,multe nu am de luat.
Îmi așez pe umeri vălul
Dintr-o noapte violetă,
Ascund ciobul de oglindă
Într-o scrisoare secretă
Să am unde a mă privi.
Două lacrimi, un oftat
Ating timpul cu-o steluță
Anul vechi, grăbit a plecat .
Eu, mai rămân în gând cu el
Dar mă mut în celălalt.
Iulian Grigore