Cursa vieții

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.

                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Iarasi ma-trebi de unde stiu,

Si eu nu pot decat sa-ti scriu

Un fel de poezie-n proza,

Ca un proverb sau ca o ghicitiare,

A sti e ceara de la luminare,

Focul e gandul,

Caldura, cuvantul,

Asta e tot ce cred ca simt

Si stiu.

Cand ma privesti asa,

Cum bate vantul,

Uitarea se ridica ca o umbra

Si tremura, se zbate, pare vie,

Dar gandul arde si nu stie

Ca-n jurul lui sunt mari de vise

Si tot ce stiu e ca lumina

E un far, si mintile inchise

De frica, o cauta ca pe un tarm,

Asa ca eu sunt paznicul din turn

Atat timp cat visarea naste valuri

Si focul gandurilor, scrum.

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.

Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.

Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.

Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”

Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.

„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.

Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.

Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.

De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.