Descătușare

Sfârșitul de lună iunie

Și cu iulie-n simfonie,

Dăruie căldura timpurie

Și soarele arde cu furie.

Razele de soare-s săgeți

Ce îndeamnă să pregeți,

Acum s-o poenești la drum

Când din pământ iese fum.

Cupola arzândă cuprinde

Toată țara unde se-ntinde,

Și peste câmp se extinde

Și chiar în păduri descinde.

Căldura mare sahariană

Ce vine din zona africană, 

Aduce aer tropical fierbinte

Fenomen ce nu se dezminte.

Chiar de-i luna lui Cuptor

Iulie, azi, așa de arzător

Îl simțim că-i ca de foc

Și zilele ploioase le invoc.

Mă întreb uneori cum va fi viitorul.

Poate cineva să-l prezică în avans?

Reușim noi să ne echilibrăm în balans

Și să cântărim totdeauna adevărul?

Fiecare din noi visează într-un fel.

Dorim să reușim cu ardoare mereu,

Și ne luptăm să atingem acest țel,

Chiar dacă uneori drumul e greu.

Întâlnim căi și mulți oameni diferiți

Pe care unii încearcă să le-nțeleagă.

Dar se trezesc într-un haos, buimăciți

Și își pun întrebări existența-ntreagă.

Resemnați ne lăsăm duși de destine.

Cu înfrigurare și teamă decidem

Să nu mai analizăm dacă este bine

Și să excludem fără să răspundem.

Aștept de mult să te zăresc

Și ochii dragi să ți-i privesc.

Să pot atinge negru-ți păr

Și buzele-ți dulci ca de măr.

Să-ți aud glasul masculin

Suflarea ta ca vântul lin,

Și ale tale vorbe care sunt

Foșnetul frunzelor în vânt.

Cum soarele radiază

Din zori până în amiază,

Așa sufletu-mi să fie

Plin mereu de bucurie.

Fără tine, a mea viață

Se topește ca un cub de ghiață.

Și fără tine dragul meu

Nu mai pot să fiu doar eu.

Privește-mă și ai să vezi

Ființa, ce nu ai să crezi

Că ți-a păstrat același dor

Ascuns sub fiecare nor.

Aș fi dorit să pot s-ating

Iubirea ce nu pot s-o sting.

Și-aș vrea ca-n anii ce vor trece

Să nu mai plâng că-mi este rece.

Un amurg plăcut de vară târzie

Care se apleacă asupra naturii,

Îmi umple inima ca o mică infuzie

Și-și transferă bucuria, făpturii.

Se oglindește deasupra unui lac

Dând acestuia culori nemăsurate,

În care flora și fauna se complac

În liniștea și divinul ce-s instaurate.

Copaci cu coroane prinse-n alai

Își privesc în lac, tulpinile mărețe,

Simțind, ca și când tu le semnalai

Adieri de vânt în ritmuri săltărețe.

O culoare de un viu roșiatic aprins

Se combină cu albastrul cerului,

Și întreg orizontul este cuprins

Și-ncântă ochii și inima privitorului.

Astăzi, ca niciodată,

Priveam îngândurată

La stropii grei de ploaie

Ce se scurgeau șiroaie.

Vedeam cum trecătorii

Doreau s-alunge norii.

Dar ropotul de ploaie

Curgea mereu șuvoaie.

Treceau femei grăbite,

Cu rochile boțite

De-a ploii ape reci

Ce acopereau poteci.

Bărbați cu ochii triști,

Aidoma măștilor de artiști,

Cu pași umili și repezi

Se adăposteau sub lespezi.

Dar totul prinde viață

Când norii ca o ceață,

Lăsându-i loc să treacă

Pe soare îl dezbracă.

Trezită dintr-un somn agitat,

De vântul sălbatic ce bate în geam,

Și de un aspru gând înfiripat

În spinul din inimă ce îl smulgeam.

Deschid fereastra razei de lună,

Și-ncerc să-mi liniștesc simțurile,

Îndrăznind să-nlătur norii de furtună

Ca stele din noapte s-aline gândurile.

Mă retrag în mirajul unei cărți,

Spre a îndepărta sentimentul

De a nu răscoli amintirile unei vieți

Ce frumos mi-au însoțit argumentul.

Citind, timpul s-a scurs jumătate.

Pe pleoape o liniște s-a așternut.

Ușor punând semnul în carte,

Un nou vis în somn am străbătut.

Ca un regizor, subconștientul crează.

Sperând ca acel gând mult dorit

Ce-n inimă calea o luminează

Să se scalde în al stelelor licărit.

Vreau să-mi spintec stomacul
Să-mi storc durerea repulsivă.
Doar sângele rece îmi alină
O parte din vină.

Se spune că copilul își alege pântecul,
O binecuvântare așteptată cu nerăbdare,
Dar eu am venit ca un blestem infect,
Știind doar să nenorocesc.

Am spart inimi pure de sticlă,
Cioburi vișinii, opace,
În tot organismul împrăștiate.
Lumina nu va mai pătrunde,
Nu mai trebuie a mă ascunde!

V-am plămădit din același aluat
Plin de mucegai, luteric.
Acum putem conviețui în întuneric

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

În ziua apusului sfânt,
Când stele prin bolta cerească,
Straluci-vor direct pe pământ.
Va pieri voluptatea din gând?

Va muri și tristețea și dorul.
Ne-o privi Ființa X din amurg,
Cum se năruie cerul...
Vom cunoaște atunci adevărul?

Fermecați de o frică paternă
Ne-om cuprinde în brațe la alții.
Pe cand, el, va zâmbi luciferic,
Urmărind cataclismul pandemic.

Ești vulcanul ce pulsează în adânc,

un mormânt de stele ce vrea să ardă,

cioburi de lumină, sparte în timp,

ce țes o lume nouă, nevăzută.

Ești tornada ce știe că nimic nu rămâne,

că zidurile sunt doar umbre efemere,

rănile plouă cu foc și veșnicie,

desfac noduri din țesătura uitării.

Umbrele trecutului sunt pietre de râu,

lustruite de ape ce nu încetează,

iar tu ești fierarul ce-și modelează clipa,

făcând din durere scânteie și foc viu.

Nu te teme să fii ruptă, să fii spartă,

căci în crăpături se ascund izvoare,

furtuna ta spală praful vechilor credințe

și lasă să crească pădurea adevărului.

Durerea ta e limbajul tăcerii,

un cântec de piatră, de vânt și răbdare.

Tu îl înveți, îl porți și-l eliberezi

până devine ecoul libertății tale.

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.