O stea… căzătoare

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Pe luna rece și prafoasă

Un dor mi se vedea plângând, 

Striga dulce pe terasă

Vreau acasă pe pământ. 

Un pământ rece, rătăcitor

Zăream eu din depărtare

Întrebându-mă eu oare,

Ce o fi în acel loc... 

Având o mare interesare. 

Soarta mă privea de jos, 

Așteptând ca să cobor

Pe acel pământ prafos

Sa rămân un norocos. 

Oh, tu, doamne... De-ai putea, 

Soarta de mi arăta

Să nu mai privesc în jos, 

Spre acel pământ prăfos.

Coborând eu tot mai jos, 

Am zărit în depărtare 

Un mos bătrân cu barba deasa 

Ce ma aștepta in zare. 

Îl privesc iar el îmi spune 

Că pe mine m-aștepta

Să îmi dea de veste un nume 

Ca să îl pot căuta. 

Acel nume era soarta 

Soarta mea neașteptată,

Un băiat cu ochii negrii 

Ce pe mine mă așteaptă. 

Cântec de dragoste 

Germinezi în inimi !

Dă-i rod primăverii !

Te strecori pe furiș ,

Luminat doar de lună ,

Rătăcești pe poteci ,

Te ascunzi în frunziș

Tot ce trăieste și-i viață

Te cântă , cântec de dragoste

Și imn îți înalță 

Dragostea și dorul ,

Împăștie reul și norul ,

Ea cheamă lumina

Și cheamă seninul ,

Inima cântă ,

Ochiul visează ,

Doar dragostea-i trează .

                    T.A.D.

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

Iubita mea, 

Vreau să-ți sărut privirea

Sprâncenele și gândurile toate,

Pe cele bune să ți le pot fura...

Vreau să-ți pătrund în calda-ți ființă îngerească,

Să te cunosc și recunosc cum eu aș vrea...

Să știu ce vorbe îți pot spune

Să nu greșesc rostind cuvinte rătăcite,

Să îți arăt cât te iubesc

Și să te pot avea...!

Iubita mea,mă rog să nu te lași furată 

De-altcineva ce poate face asta,

Căci nimeni pe pămant nu-ți poate ține locul

Și nici să aibă frumusețea ta!

Iubito,nu alunga de la frumoasele-ți picioare

Pe cel ce vrea să ți le spele cu lacrimile curse din iubirea sa,

Pe cerșetorul și posesorul inimii rănite,

Să le sărute iubindu-te prostește 

Exact așa cum el ar vrea!

(12 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Aveam pentru tine atâta suflet

Ce se zbătea si-adânc vibra

Zâmbea și trăia în cântec 

La îmbrățișări mereu visa...

Aveam pentru tine din inima iubire

A rămas netrăită... nu știu cui s-o-mpart?

Arde mocnit în sufletul din mine

...aștept să se stingă... din cenușă să renasc.

Aveam pentru tine atâta viață 

Cu-al tău vin m-ai stârnit ca un vulcan

Ai plecat și pe cer am scris speranțe 

Să revii.... dar s-au risipit în neant.

Aveam pentru tine gândul curat

Mi-erai lună și soare....vânt blând...

Dar pe nesimțite te-ai îndepărtat 

Și tot ce visam am rămas să scriu rând pe rând.

Încă mai am, dar mai bine eram de piatră 

Așa inima n-ar fi știut cum e să doară 

Nepăsarea ta să nu mă fi atins vreodată 

Dorul de tine să nu fi știut cum doboară. 

Scuzați acest  deranj, gasit-am ce-i de vină

Iubirea a greșit, nu-i timpul ei să vină

Învață  s-o alungi căci mușc-acea jivină

Iar sufletu-i zorzon, atârnă-n strofe rimă

Gândul e vinovat, nu vrea să-și mai revină

Într-un vagon urcat, mutat pe altă șină

Cuvinte-au  deranjat, dacă iubești ai vină

Vezi-ți de treaba ta, inima-i doar mașină

Dragostea n-are leac, e dezechilibrată

Ai neuron stricat, mintea trebui  tratată

De-ți vine-așa deodat’ arunc-o iute-n stradă

Închide-i ușa-n nas, încuie-acum degrabă

Găsește-ți ocupații de nu te lasă-n pace

Cumva uită de ea  altfel încet te stoarce

Lumea-i cu gândul ei, te-ascultă și-apoi tace

De-ai să vorbești deschis cu spatele se-ntoarce

Ce spun unele versuri sunt doar minciuni sfruntate

Ascultă nepăsarea și-nvață cum se face

Iubirea-i crudă dramă, te-ncurcă, te desface

Ruin-ai să ajungi de nu ți se va-ntoarce

De te-ai îndrăgostit nu-ți căuta vre-o vină

Uitarea-i vinovată că nu a vrut să vină

Răspuns la „Te Iubesc” posibil să nu vină

Ești vinovat că simți, ești vinovat de vină