Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 21 iulie 2024
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Vizualizări: 356
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Sufocare
Ma cuprind si ma lasa fara spatiu,
Ma imbata cu griji de care nu ma pot dezlipi.
Incearca sa ma faca sa nu fiu eu, ci ce vor ele
Ma indeamna sa fiu mereu trista si sa imi simt sufletul pereche incarcat de roade nefolositoare vietii eterne.
Aceste ganduri infinite te intorc impotriva ta.
Si ramai in santajul lor pana cand vezi albastrul cerului deasupra capului tau si te trezesti.
Simti ca mai poti respira un moment de liniste,
Iar atunci realizezi ca esti atat de mic intr-un albastru imbietor si calm,unde vrei sa ajungi si sa te contopesti,
Sa simti ca faci parte din acesta culoare vesnica.
Dar aceasta gura de aer curat, este imediat amestecata cu aer irespirabil, deoarce continui intr-o grija profunda.
Nu te lasa sa scapi usor din mrejele lor,
Ci ai devenit dependenta de aceasta stare si nu stii ca poti face pasii singura spre liniste.
Timpul trece si tu suspini in infinitatea gandurilor tale fara a te bucura de aceasta viata unde cerul este deasupra ta....
Sper sa fiu ajutata si sa pot urca la albastrul meu cer, unde sa raman pe vesnicie in al meu loc de la inceputul alegerii dinaintea nasterii gandurilor.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Păcatul
Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,
Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,
Un amalgam ciudat de sincere regrete,
Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.
Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm
La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,
Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,
De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.
Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,
Cu plumb topit în sânge și în privire frică,
Călătorind prin lume și pregătind morminte,
Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,
Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.
Sufocare
Ma cuprind si ma lasa fara spatiu,
Ma imbata cu griji de care nu ma pot dezlipi.
Incearca sa ma faca sa nu fiu eu, ci ce vor ele
Ma indeamna sa fiu mereu trista si sa imi simt sufletul pereche incarcat de roade nefolositoare vietii eterne.
Aceste ganduri infinite te intorc impotriva ta.
Si ramai in santajul lor pana cand vezi albastrul cerului deasupra capului tau si te trezesti.
Simti ca mai poti respira un moment de liniste,
Iar atunci realizezi ca esti atat de mic intr-un albastru imbietor si calm,unde vrei sa ajungi si sa te contopesti,
Sa simti ca faci parte din acesta culoare vesnica.
Dar aceasta gura de aer curat, este imediat amestecata cu aer irespirabil, deoarce continui intr-o grija profunda.
Nu te lasa sa scapi usor din mrejele lor,
Ci ai devenit dependenta de aceasta stare si nu stii ca poti face pasii singura spre liniste.
Timpul trece si tu suspini in infinitatea gandurilor tale fara a te bucura de aceasta viata unde cerul este deasupra ta....
Sper sa fiu ajutata si sa pot urca la albastrul meu cer, unde sa raman pe vesnicie in al meu loc de la inceputul alegerii dinaintea nasterii gandurilor.
Anatomia vieții
Fiecare parte a corpului uman
Își accelerează rostul ideal.
Prin organe și simțuri iese la liman,
Luptând să nu intre în areal.
Spre culmi, ne bazăm pe picioare.
Proptim un țel cu puterea din mâini.
Gândim și dobândim minți superioare,
Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.
Hrănim creierul cu multă știință,
Auzul cu note muzicale divine,
Văzul cu priveliști de priință,
Mirosul de flori ce-n nări survine.
Râurile ce trec prin vene și artere,
Și circulă prin organism cu un rol,
Sunt hrana inimii încă de la naștere
Și dă creierului înțeleptul control.
Un imens mecanism îl purtăm,
Un ceas cu un timp ce-i efemer,
Și loviți de boli, viața scurtăm
Ridicând ochii și ruga spre cer.
Alte poezii ale autorului
1907
S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.
Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.
Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.
Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.
Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
Aș plânge azi mormântul
Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,
Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,
Aș alunga tăcerea sordidelor morminte
Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.
Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,
Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,
Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste
Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.
Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,
Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie
Și undeva aproape să pun o bancă, tată,
Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.
Aș face un izvor să curgă-ncetișor
Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,
Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut
Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Privește și ascultă, iubito!
Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.
Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.
Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.
Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.
Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.
Transcedental
M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.
În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.
Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.
Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.
1907
S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.
Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.
Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.
Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.
Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
Aș plânge azi mormântul
Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,
Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,
Aș alunga tăcerea sordidelor morminte
Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.
Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,
Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,
Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste
Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.
Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,
Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie
Și undeva aproape să pun o bancă, tată,
Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.
Aș face un izvor să curgă-ncetișor
Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,
Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut
Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Privește și ascultă, iubito!
Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.
Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.
Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.
Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.
Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.
Transcedental
M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.
În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.
Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.
Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.
Meliss