Durere
La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.
Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.
N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 2 aprilie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 800
Poezii din aceiaşi categorie
Pășea copilul nimănui..
Curge spaima pe buze
Din bolta-nlăcrimată,
Cad gloanțe și obuze
Peste gloata-ndoliată.
Printre ruini ce fumegă
De gemete și strigăte,
Moartea hădă spumegă,
Umblă după suflete.
Băiețașul zdrențăros,
Smiorcăind necontenit
Prin pălcul neguros,
Jalea părintele rănit.
Ce se zbate vlăguit,
Implorăndu-l în surdină,
În iadul dezlănțuit
În răgaz sa nu rămână.
Pășea copilul nimănui
Prin ținutul pârjolit
Cu gustul amărui
Al plânsului înăbușit ..
Când luminile se sting (pană de curent)
Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.
Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.
Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.
Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.
Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.
E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.
E pană de curent și pană de voință de a trăi.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
UN CHIP NECUNOSCUT DAR BLÂND!
Era în zorii zilei ,când somnul e mai dulce .Visam .
Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special pe
mânerul ei care se mișca cu încetinitorul ,fără
nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea la
extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi atragă
atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În
sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;
nici doamnă , nici hârcă bătrână cu figura răutăcioasă ,
ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o
privire hotărâtă îmi face semn să tac și să o urmez .
Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar
emoțiile mă trezesc și apariția dispare ca un balon
de săpun .
Semn că am visat au rămas bătăile inimii repezi
și borboanele de sudoare de pe frunte ! Mă desmeticesc
și mă străduiesc să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară
plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte e
așa de teribilă?
Vizitatoarea mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .
Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică așa ca dintr-o fotografie
veche ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe
stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie și un cojocel subțire din care
ieșeau două mânici largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .
Să trag o concluzie , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine
să mă conducă numai ea știe unde!...
Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Alte poezii ale autorului
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Impostorul
Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor
Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.
Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.
Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.
Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.
Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.
Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor
Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,
Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
Privește și ascultă, iubito!
Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.
Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.
Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.
Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.
Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.