Scheletul

Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,

Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.

Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,

Să împărțim același pat și masa cea din urmă.

M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,

De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,

Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,

Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.

De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,

Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.

S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,

Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.

„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,

A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,

Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,

Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”

Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.

Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.

Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.

Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.

Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.

Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.

La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.

Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,

Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,

În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,

Un amalgam ciudat de versuri pribegite

În mici volume scrise ce zac neprețuite.

Incendiat de soare și părăsit de om

Călătoresc în noapte cu ochi de visător,

Rostogolesc tăcerea unui poet minor

Spre universuri calde ce vor să mă omor.

Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,

Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,

Mi se arată coala pe care să semnez

Cerneală albă-i viața în negrul Univers.

Imprevizibil fir al vieții

Sensibil ,gata să se piardă

Trezit în bruma dimineții

Speră la soare să-l dezmiardă.

Pe calea existenței sale

Doar timpul luptă rațiunii

Starea de bine ori de jale

Sunt la hotarul ficțiunii.

Mișcat de tresăriri hilare

Condus pe cale de hazard

Preocupat de căutări hoinare

E prea dibaci ori cu ușor retard.

Alintul vorbelor de duh

Cuceritor în prag venirii

Se răspândește în văzduh

Trasând pe drum și calea firii.

Cu răsuflări de disperare

Atât cât suflu să nu piară

Salvat adeseori de soare

Trăiește doară să nu moară.

Salvarea este în iubire

Dar sigură nu poate fi

De multe ori e amăgire

În noaptea lungă către zi.

Dorință ,fantezii deșarte

Trăire doară în visare

De minte trupul se desparte

Și pribegește-n căutare.

Pierdut în jocul amăgirii

Cu spirit fals ,cuceritor

Umil ,cuprins dezamăgirii

Învins de dulcele amor.

Te ghemuiești în carapace

Plăcerile ți le suprimi

Iubirea face și desface

Ea îti dă aripi dar și spini.

Amar e gustul neputinței

Ascuns e leacul vindecării

Plutești pe norul umilinței

Și frâu îti dai doar delăsării.

Nepregătit tu ești se pare

Să guști fărâmă din iubire

Și ce părea a fi salvare

E haină grea la osândire.

Sau poate nu a venit timpul

Și-ți este dat să tot încerci

E complicat ,pare și simplu

Să stai pe loc ,cât să și pleci.

Te depărtezi însă de toate

Călătorești în bezna nopții

Auzi ticăituri de șoapte

Ce te strivesc pe drumul sorții.

Trăirile își fac toate cătun

În codri  neguroși și reci

Se zgribulesc și se supun

Oblăduite de cuvinte seci.

Durerea ta pornește vântul

Ce mișcă freamătul pădurii

Înăbușit îți este gândul

De suicid morbid în fața urii.

Reflexia pe firul vieții

Obtuză și introvertită

Ca o strigare ,în hăul ceții

Așteptă ziua însorită.

Când razele se vor răsfrânge

Peste tărâmul înghețat

Cu lacrimi sincere va plânge

Și eul cel prea greu încătușat.

Renașterea în simțăminte

Nou început sau poate nu

În cer trimite rugăminte

Cât timpul doar un pic stătu.

Speranța e preocupare

Destinul cerne sigur calea

De ce e scris nu e scăpare

Când bate gongul e plecarea.

În tremur cald și în suspin

Pe firul nențeles al vieții

Pocalul dulce cu venin 

Revarsă-n zorii dimineții.

Păcatul cutezanței tale

De vindecare prin iubire

A tot urzit ca a ta cale

Să umble doar în rătăcire.

Și nimeni cred nu are vină

Decât tu ești cel vinovat

Ai sperat clipa o să țină

Dar timpul nu a ascultat.

Ai pribegit în false căutări

Să primești mult să dai puțin

La suflet acum dai gustări 

Doar din pocalul cu venin.

În inimă suspin și rece

Atâta doar a mai rămas

Durerea arde și nu trece

Să țipi  ai vrea ,dar nu ai glas.

E drumul tău ,e calea ta

Nu poți schimba ce este scris

Te chinuie și acceptarea

Că ești chiar propriul tău învins.

Ai fi putut mai mult a face

Dar ai făcut puțin se pare

Tardiv regret ,nu î-ti dă pace

În aste clipe ce nu îs ușoare.

Pe patul suferinței tale

Aștepți un semn de înțeles

Să fie totuși o scăpare

Răul făcut să fie șters.

Un rău făcut chiară și ție

Prin sensul dat clipei trăite

Surâsul fin al soarelui să fie

În inimile prea adânc rănite.

Un calm ,o liniște profundă

Cuprinde trupul încercat

O adiere parcă blândă

Prin poarta minții a intrat.

Și de nu este rătăcire

Și mintea e înca lucidă

Călătoria firii prin iubire

A fost destin ,hazard ,osândă.

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Unde pleoapa
nu ține pasul
cu sufletul-lup?

Care înseamnă
auto-portret
depolarizat de lacrimi?

Cine, orb
necuvântat
în odisseia cuvintelor?

De ce spinul
liber prin legi
alergă roșu?

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

eu nu sunt credincioasa

m am impotrivit

am devenit o pacatoasa

nu am crezut in karma sau vreun dumnezeu

cerul se simte mai greu ca de obicei

cu rozariul in mana imi numar suspinele

stau ingenunchiata

de dragoste si moarte nu scapa nimeni.