Îndemn la rugăciune
Eu sunt stăpân peste nimic,
Un veșnic rob fără sărsam,
Un călător în astă lume,
Un biet creștin fără să știu.
Văd cimitirul plin de viață
Orânduind coloanele de morți,
Un amalgam ciudat de oase,
Un dans macabru în decor.
Mă văd epavă într-un vid,
O umbră falsă pe pământ,
Sunt un orgoliu fad al unui slut,
Un bâlbâit timid al unui mut.
Văd moartea ca perfecțiune,
E ispășirea noastră-n absolut,
O veșnicie fără formă,
O zdreanță aruncată-n vânt.
Spre drumul judecății mele,
În fiecare zi cu nume
Îmi lepăd gândurile lumii
Și mă îndemn la rugăciune.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 27 martie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 388
Poezii din aceiaşi categorie
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Viață, viață!
Imaginea în oglindă mi-o privesc,
Ceva îmi spune că îmbătrânesc,
Fața îmi e brăzdată de adânci riduri,
Venite-n ani, așezate-n rânduri
Urc scara și un picior mă doare,
Iute mă-ntreb în gând, de ce oare?
Pun mâna la frunte, simt că asud,
Răspunsul îl știu, dar refuz să-l aud
Mă uit și simt cum vederea-i redusă,
Greu mai disting, înscrisul de pe ușă,
Pe nas ochelarii, mai des mii plantez,
Cănd vreau să citesc sau să semnez
Mă strigă vecinul în mod repetat,
Pentru că am auzul puțin afectat,
Mă fac că ce spune am receptat,
Dar înțeleg, e timpul să port aparat
Rându-l citesc de mai multe ori,
Memoria-mi joacă feste deseori,
Cu scrisul citeț, nu pot să mă laud,
Mâna-i tremurândă, greu mai aplaud
In mod constant fac analize-n privat,
Iar când sunt fonduri, merg și la stat,
Citesc buletinul și știu ce-mi revine,
Tratament, regim și mai puțină pâine
Ce-am scris se întâmplă în viață,
Și fiecare avem de dus o soartă,
La unii norocul din piatră seacă sare,
La alții chiar de-l uzi, nicicând nu răsare!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Corabie în turcă
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Gemi
Sevgili gemi, sonsuz gibi görünen okyanusta yüzüyorsun,
Bu sefer yine hangi kıtalara gideceksiniz?
Bir sonraki varış noktanızda sizi neler bekliyor?
Gemi, gemi...
Yelken açmayı bu kadar sevdiğini neden bana söylemedin?
Neden beni uyarmadın?
Neden sana sırtımı dönüp bir anlığına limanı terk ettin?
Bende bıraktığın boşluğa nasıl alışabilirim?
Nasıl dolduracağım?
Gemi, gemi...
Bir serçe kadar hafiftin,
Umarım gittiğin yerden daha mutlu dönersin
Gitmen gerektiğini anladım
İşte böyle hissettin
Sen de öyle düşündün.
Seni ahşaptan, dümenden, güverteden çok iyi inşa etmiştik.
Birkaç yelken sayfasından,
Çapanı bile bağladım,
Senin için kolay olmayacağını biliyorum.
Okyanusun kaprisleri var,
Ne bekleyeceğini bilmiyorsun
Tedirginleştiğinde ve sizi her yöne sarstığında,
Sizi yalnızca kendisine daha ulaşılabilir olan rotalara götürür,
Senin için zor olduğunda, suyun üstünde kalmanın hiçbir yolu olmadığını hissettiğinde,
Lütfen aşağıya bakın, bağlı çapayı görün,
Düşünün ki uzaktan, binlerce kilometre uzaktan bile,
Seni gözetliyorum, kalbimdesin
Artık sana göstermek için yakınımda değilsin,
Gerçekten, bağlantımızın ne kadar anlamlı olduğu,
(Tartışmacı bir tonda)
İyi hisset, bırak gitsin, seni kimin yaptığını unut,
İki hafta içinde yaklaşamadık bile.
Eğer öyle düşünüyorsanız bu sizin tercihiniz...
Sadece seni önemsediğimi bil, bu yüzden seni bu kadar iyi inşa ettim.
Son bir teşvik olarak size şunu söylüyorum: "Okyanusu geçerken karşılaşacağınız fırtınalar sizi korkutmasın. Unutmayın ki fırtınanın ardından güzel havalar gelir."
Gemi:,,Ne yapardın? Rio de Janeiro'da bir gün kalmama izin verilmiyor mu? Sadece bir gün, tek istediğim bu, sonra sana geri döneceğim, söz veriyorum!"
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
Timpul
Pe ale timpului aripi se duc anii în zbor
Și amintiri lăsăm în urmă,
Iar în suflet , păstrăm tot ce ne-a fost drag .
Pășim grăbiți către nicăieri ,
Uitând să ne bucurăm de ce e azi,
Nu de ce a fost ieri.
Trăiește, iubește și iartă,
Bucură-te de viață și de tot ce te-nconjoară.
Zâmbește mereu și profită de fiecare clipă,
Nu lăsa timpul să fie o risipă.
🦋 S. ALY🦋
Alte poezii ale autorului
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Închisoarea sufletului
În adâncuri hibernale
Șade sufletu-mi legat
Să nu-mi iasă pe afară
Și să zboare în neant.
L-am legat în primăvară,
Când iubeam o domnișoară,
Și de-atunci am jurat
Să rămână-n veci legat.
Cu cătușe de argint
Și zăbrele făurite
Din iubirile trecute,
Așa, Doamne, l-am legat.
L-am legat de frica morții
Ce-mi jurase să-mi aducă,
Când văzuse că-n iubire
E doar suferință pură.
I-am promis de atâtea ori,
Că în răsărit de zori,
Eu și inima-mi nătângă
Vom sădi în lume flori.
Să le iubim doar pe ele,
Să nu mai iubim muiere,
Să ne ridicăm un zid
În grădina de argint.
Unde vom sădi lalele
Și zambile, viorele,
Iar aproape de fântână
Vom planta un nuc, să-mi ție.
Umbră-n anii bătrâneții,
Când vor vizita nepoții,
Să le povestesc de lume
Și de sufletul din mine.
Debutant
Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,
În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,
Un amalgam ciudat de versuri pribegite
În mici volume scrise ce zac neprețuite.
Incendiat de soare și părăsit de om
Călătoresc în noapte cu ochi de visător,
Rostogolesc tăcerea unui poet minor
Spre universuri calde ce vor să mă omor.
Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,
Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,
Mi se arată coala pe care să semnez
Cerneală albă-i viața în negrul Univers.
De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.