Ploaia
Va veni ploaia, croncăne corbi,
O zdreanță e haina ce mândru o port,
Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,
Și vântul în spate, îl car și-l suport.
Va veni ploaia, cerul e negru,
Mai negru decât îmi e dat ca să văd,
Toamna își cară cortegiul funebru,
Pământul din urmă urlă a prăpăd.
Ploaia va șterge cărările roase,
Și frunzele roșii ce zac în noroi,
Bastonul agăț de crengile joase,
Pădurea șoptește cu voci de strigoi.
Sub smogul de ceață poiana e mută,
Tăcerea își duce veșmintele reci,
Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,
Să-și caute-n taină locuri de veci.
Va veni ploaia căci frigul pătrunde,
Sub zdreanța mea veche, subțire,
Iar drumul de mine parcă se-ascunde,
Și începe să plouă a despărțire.
Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,
Talpa-mi frământă în clisa amară,
Plânge al meu umblet pierdut în eter,
Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 19 noiembrie
Vizualizări: 79
Poezii din aceiaşi categorie
Ultima filă...
Mi-a rămas o carte nescrisă,
Și-n suflet o ușă deschisă,
O carte c-o singură filă,
Cea mai amară, cea mai umilă.
Ea stă pe un raft mai aparte,
Umbre se-ncovoaie pe coală,
Cine-o va scrie-i departe,
Ori pare să nu aibă cerneală.
Cu anii trecuți și galben ca ceara,
Cu trupul slăbit, aproape fosilă,
Văd îngerul cum cară cerneala,
Și moartea îmi scrie ultima filă.
Brusc o lumină m-absoarbe din trup,
O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,
Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,
Și-n suflet se-nchide ultima ușă.
În zadar în norvegiană
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Forgjeves
Om våren, med sjelen vibrerende,
Vi venter på lykke ved å drømme,
Og om høsten, når håp dør,
Vi har en sky igjen,
Vi venter alle forgjeves
Lykke som aldri kommer igjen,
Cradling bare en flyktig drøm
Om natten er himmelen alltid klar,
Vi svever med en gal lengsel etter paradis,
Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi alltid vil ha,
Jeg kommer ikke lenger!
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi ønsker så mye
Jeg kommer ikke lenger!
Trioletul unei seri
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
„Ia, domnule, ce curioase jocuri:
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,
Mai comenta și lumea pe alocuri,
Privind scânteia de-undeva din scară.
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
Networking
Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit
Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.
Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,
Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.
Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...
O lume atât de evazivă, expusă la păcat,
Oricine poate să te agațe în ştreangul social.
Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.
Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,
Cu mulți prieteni vechi şi noi.
Cu toți, pe rând, ne-am transformat,
În tipi de treabă sau smardoi.
Ne-am împărțit de la nevoi,
Ne-am îndoit prin alte zări,
Şi-am căutat perseverent
Un scop mai nobil, mai select.
Dar la origini când te-ntorci,
Eşti consultat de acei proroci,
Care ți-au zis c-aşa va fi,
Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.
E viața un dar sau un calvar,
Ori labirint profesional?
E moartea-un prag sau un popas
Sau e credința în impas?
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Poate la răsărit.
În miezul nopții
Sufletul îmi plânge
Chemarea morții
Încet și sigur din urmă m-ajunge
La fel ca hoții
Mi-ai luat tot și inima-mi plânge
Ți-ai înfipt colții
Sufletul din mine încet se scurge
Mi-am pierdut speranța
Încet mi-am distrus viața
Brusc se lasă ceața
Aștept să vină dimineața
Poate la răsărit îmi recapăt speranța...
Poate îmi reconstruiesc viața
Poate la răsărit totul o să fie bine
Poate la răsărit o să te-ntorci la mine
Sau poate răsăritul este doar un alt apus
Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s
Poate că n-am dreptul să te privesc
Poate că n-am dreptul să te iubesc
Poate că n-am dreptul să trăiesc
Dar am toate drepturile să-nebunesc...
Alte poezii ale autorului
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
De te-aș pierde...
De te-aș pierde într-o zi,
S-ar sfârși și a mea viață.
Anii mei s-ar ofili,
Fără a buzelor dulceață.
Voi umbla c-un gol în suflet,
Și cu mintea sfâșiată,
Mă voi prăbuși în umblet,
Azi mai mult ca niciodată.
De te-aș pierde pentr-o clipă,
Aș zbura umil sub soare,
Și mi-aș frânge o aripă,
Ca să-ți fac din ea răcoare,
Să mă simți în adiere,
Cum te mângâi pe obraz,
Cum pierduta clipă cere,
Înc-o clipă de extaz.
De te-aș pierde pe vecie,
Eu m-aș împietri în timp,
Te-aș zidi cu poezie,
Și te-aș face anotimp,
An de an să vii în lume,
Peste veacuri, pe vecie,
Și să-mprăștii de pe culme,
Necitita - mi poezie.
Reverie
Culori bizare îmi pătează chipul,
Amestecuri de negru, negru, negru…
Cunosc infernul şi nimicul,
Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.
În criptă arunc cu silă un ort,
Buchetul de azalee ofilit,
Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,
Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.
Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,
Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,
Invoc blesteme peste muritori,
Ca să-L provoc pe Dumnezeu.
Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,
Îmi place să mă bată, ca să plâng,
În faţa Lui să mă răsfăţ,
Şi în iluzii coroana să i-o frâng.
Vântul
Vântul le știe pe toate,
Și taine, și vorbe urâte,
Le cară zilnic în spate,
Înspre lumi dispărute.
Minciuni, uneltiri, viclenii,
Toate aruncate în vânt,
Șuieră mai întâi în pustii,
Și renasc nefiresc în cuvânt.
Vorbe de duh și iubire,
De adieri, duios mângâiate,
Coboară precum o psaltire,
În inimi ușor flagelate.
Vântul le știe pe toate,
Blesteme întruna adună,
Când istovit nu mai poate,
Se-aruncă turbat în furtună.
Omule, oprește-ți mânia,
Alege-ți fiecare cuvânt,
Tu ești…respectând ierarhia,
Doar o vorbă aruncată în vânt!
Cafeaua amară…
Și iar ne-am visat împreună,
În gând dimineața-ți vorbesc,
Și parcă cafeaua nu-i bună,
Când singur mi-e dat s-o servesc.
Şi mestec în zaț, în tăcere,
Şi iar chipul tău îmi apare,
Ce trist e când soarta îți cere,
Să fii un pământ fără floare.
Și-n ceașca uitată, amară,
Se scurg amintiri fără rost,
Departe-i lumina de seară,
Nimic nu mai e din ce-a fost.
Mintea te caută-n aburul fin,
Ce urcă spre cer ca o șoaptă,
Și sorb cu nesaț din venin,
Și casa cu toate te așteaptă.
În suflet mi-e vânt și pustiu,
Secunde-mi dansează în van,
Îmi port dorul veșnic, târziu,
Prin ploaia ce picură-n geam.
Dar știu că-ți voi scrie mereu,
Pe foi nesfârșite de vise,
Cu cerneală din sângele meu,
Și nopți nedormite, ucise.
În zaț se întinde tăcerea,
Iar clipa îmi pare un fum,
Departe mi-e toată puterea,
Și nu îmi găsesc un alt drum.
Pe margini de ceașcă se-adună,
Amintiri din ce-a fost prima oară,
Și nimeni nu poate să-mi spună,
De ce îmi este cafeaua amară?
Mă doare ziua fără tine
Mă doare ziua fără tine,
Mi-e greu când suntem amândoi,
Și nu știu cum este mai bine,
Și unde-i limita-ntre noi.
Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,
Te admir și te urăsc cu remușcări,
Plutim pe-o luntre aflată în derivă,
Într-un ocean de nervi și amenințări.
Ce trist e-n jur și ce anost,
Ce liniște în acest tumult,
Și muți, eu cred, de am fi fost,
Am fi vorbit un pic mai mult.
Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,
Un cântec trist de îndepărtare,
Şi mușc agonic din extaz,
Pierzându-mă într-o uitare.
Mă întorc întotdeauna în prima zi,
Te iert și te așez pe-un piedestal,
Iar restul zilelor de n-ar mai fi,
M-aș izola cu tine într-un spital.
Și leac, și medic permanent să-ți fiu,
Să-ți injectez un sânge dat în clocot,
Să fierb în tine și apoi să știu,
De ce ți-e plânsul numai hohot.