2  

Avatar

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

 

n-am nici cea mai vagă idee

 

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Avatar

Data postării: 8 aprilie 2019

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 2630

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Ecouri de toamnă

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Mai mult...

Din adâncuri

o rază de lumină ricoșează dintr-un ciob de oglindă
nimeni nu știe să-și explice lumina altfel decât ca pe-o iluzie
o iluzie este și timpul

fratele ei geamăn

mai leneș
sau cerul
o altă necunoscută inexplicabilă a ochiului nostru omenesc
în această dimineață, o rază de soare traversase geamul
și trecuse din ochii tăi în ochii cerșetorului de pâine

nelipsit dintre noi
transformându-l într-o magnolie purpurie
într-un copac al vieții
nu voi înțelege niciodată cum o rază de lumină care vine din Calea Lactee
printre milioane de ani tereștri și obstacole

se sparge ca un pahar de cristal la cea mai mică atingere

de irisuri

.

incompresibil...

Mai mult...

Dura lex

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Mai mult...

Geometrii

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

 

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

 

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

 

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

Mai mult...

Inerție

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

 

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

 

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

Mai mult...

Demitizare

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

BOBOTEAZA

DE BOBOTEAZĂ

 

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

 

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

 

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

 

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

 

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Mai mult...

Muratore

Iubirea pe care o port, 

Acestui trup muritor,

Care din cenușă se naște

Și cenușă devenind.

 

Azi, 

Cea mai mare gălăgie, 

A sufletului meu

Pe al meu pat,

Cu o ultimă suflare 

Ești tu.

 

Inima îmi bate încet,

Afară se suspină 

Pentru că am fost îndrăgită 

Dar nu de tine...

Mai mult...

Trec anii...

Trec anii în galop

Pe cărări bătătorite,

N-ar zăbovi un strop,

Doar lasă urme prăfuite

Impregnate de -amintiri,

Care dor și răscolesc 

Din intensele trăiri,

Ce din suflet izbucnesc.

Pe tărâmul fără nume 

Ne cheamă din trecut,

Să dedicăm o lume 

Timpului de noi, pierdut.,

In zadar, fără vreun rost 

Intr -o clipă de tumult 

Rămăși fără adăpost...

De -am recupera cumva,

De -am putea vreodată 

Pe acel ceva ori cineva 

Prin lacrima vărsată.,

În taină, nopții la rând..

O șansă de -am primi în dar,

Să nu fie doar un gând,

Înecat într-un pahar,

Ci un vis purtat de noi,

Menit să fie călăuză,

Când privim iar înapoi 

Cu regretul iar pe buză..

Mai mult...

Andreea

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

 

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

 

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

Mai mult...

Ace

Mam gândit, m-ă tot gândeam,

De ce tot fug după un ban,

Obligat să pup orice, oricine,

Sau să scot un fruct din mărăcine.

 

Să las sute sau mii  de șoapte,

Să m-ă străpungă zi și noapte,

Crezând că-s tare și vor trece,

Dormind în patul care-i tot mai rece.

 

Tulbur și liniștea gândului meu,

Care din mine sunt chiar eu ?

Prizonier între război și pace,

Înlănțuit de cicatrici și ace.

 

Ace, care încă dau imbold inimii,

Și pun ușor un scut mulțimii,

Rătăcind prin câmpuri de întrebări,

Cine e cel ce luptă în stări?.

Mai mult...

Aforisme I – G. Trofin

 

Nu zdruncina liniștitea pietrelor dacă nu îți duci drumul până la capăt. 

 

Gândurile rele ascut cuțitele. 

 

Lumina ne îmbrățișează prin umbră. 

 

Iubirea uneori e ca un tribunal — ne judecă blând, ne condamnă greu;

 

Într-un cerc vicios π = 0

 

Raza unui cerc vicios poate fi mai mare decât diametrul.

 

Veșnicia este clipa care refuză să treacă.

 

Moartea nu vine, ea așteaptă dintotdeauna.

 

Pe drumul greșit, umbra ne precede pașii.

 

Nu cere pomului roade primăvara. 

 

În singurătate nu uita de tine.

 

Nu sta in furtună dacă nu ai rădăcini adânci.

 

Omul nevrednic caută întotdeauna sfârșitul.

 

Dumnezeu tace și în tăcerea lui se află totul.

 

Sfârșitul e începutul nevăzut.

 

Infinitul încape într-o privire atunci când iubești. 

 

Trupul este temnița sufletului. 

 

Adevărul îl porți ca pe o rană ascunsă.

 

A găsi din întâmplare… e cadoul unei căutări pe care ai abandonat-o.

 

În abis te ridici spre tine însuți.

 

În tăcerea de după ceartă ne rănesc privirile.

 

Rădăcina timpului este cordonul ombilical. 

 

Cunoașterea crește pe rădăcina necunoscutului.

 

Moartea e viața care se întoarce acasă.

 

Evoluția desenelor rupestre s-a încheiat cu o literă

 

Dumnezeu locuiește în întrebările fără răspuns.

 

Ne întoarcem mereu din drumuri pe care nu le-am făcut.

 

În abis ne privim cel mai limpede chipul.

 

Infinitul se ascunde în ceea ce e prea mic să vedem.

 

Sufletul e un cer pe care trupul îl întunecă.

 

Cine se caută pe sine se pierde.

 

Moartea e singura poartă care duce la viață.

 

Ce este mai aproape de noi e cel mai departe de înțelegere.

 

Uneori chiar și întunericul poate crea umbre.

 

Adevărul nu are chip dar poartă mii de măști.

 

Cine iubește, acceptă să fie rănit.

 

Nimicul e plin de ceea ce nu putem cuprinde.

 

Timpul nu curge — noi înotăm în el.

 

O întrebare bună scufundă toate răspunsurile.

 

Singurătatea ne leagă mai strâns decât iubirea.

 

Adevărul se destramă în momentul în care încercăm să croim minciuni.

 

Fiecare clipă poartă greutatea veșniciei.

 

Ne apropiem, fugind unul de altul.

 

Răul e oglinda neputinței noastre ascunse.

 

Dorința ne trădează mai mult decât frica.

 

Nu există bucurie mai mare decât să stai la umbra copacului plantat de tine.

 

Singurătatea este efectul unei prăbușiri. 

 

Sufletul tace, dar de fapt strigă mai tare decât trupul.

 

Ne naștem într-un univers care ne ignoră existența.

 

Întrebarea corectă este mai grea decât răspunsul.

 

În fiecare despărțire trăiește un început nevăzut.

 

Cerul se deschide doar pentru cei care nu cred că există.

 

Moartea nu ne ia, ne readuce la ceea ce am fost dintotdeauna.

 

Frica ne forțează să iubim doar cu jumătate de inimă.

 

Mereu existăm în oglinda altuia.

 

Gândul care nu trezește nu ne aparține.

 

Libertatea e paradoxul de a alege ceea ce te închide.

 

Infinitul este începutul lui Dumnezeu. 

 

Cunoașterea absolută e lipsa de a mai întreba.

 

Sufletul nu se ascunde de ceilalți, ci numai de tine.

 

Singurul cadou nepăcut pe care il poți face trupului este o oglindă. 

 

În absența sensului, fiecare alegere devine sacră.

 

Tăcerea are cea mai bogată memorie.

 

Viitorul există doar pentru cei care nu-l înțeleg.

 

Singurătatea în doi e mai reală decât comuniunea în mulțime.

 

Spiritul se ridică din cadavrul timpului.

 

Gândul rău nu vine niciodată singur.

 

Liniștea e mai zgomotoasă decât toate strigătele lumii.

 

Noi nu privim lumea; lumea ne privește prin noi.

 

Eternitatea nu are timp; noi suntem cei care o măsurăm.

 

Nu chema toamna dacă plângi când frunzele cad.

 

Nu scutura umbrele trecutului dacă te-ai îndepărtat complet de lumina prezentului.

 

Nu tulbura adâncul apei dacă nu ai curaj să te scufunzi până la fund.

 

Nu deschide porțile tăcerii dacă ai nevoie de ajutor.

 

Nu răscoli cenușa amintirilor dacă nu ai ars complet. 

 

Nu te înhăma la căruța celui care folosește biciul.

 

În zadar plantezi pomi dacă nu-ți plac roadele lor.

 

Într-o zi toridă umbra fără o cană de apă nu e suficientă. 

 

Învață să dai din aripi înainte de a-ți crește penele.

 

Uneori trebuie să îți vezi în oglindă și spatele. 

 

Vei putea prețui puterea cuvintelor numai atunci când nu le vei mai auzi.

 

Schimbă cursul râului dacă ai casa pe malul său.

 

În oglinda lumii chipul tău să nu se reflecte.

 

Nu privi amurgul numai cu ochii ci cu toată ființa. 

 

Nu privi amurgul ca pe un sfârșit ci ca pe un nou început. 

 

Dacă ți-e frică de noapte nu dormi. 

 

Nu privi abisul altuia de pe muntele tău. 

 

Nu distruge temelii care au rezistat secole dacă nu poți înălța ceva mai puternic.

 

Nu striga în pădure dacă te sperie ecoul.

 

Nu mișca piatra de pe marginea prăpastiei. 

 

Plantează copaci pe margini de prăpăstii.

 

Când te afli într-un grup nu disprețui singurătatea. 

 

Poți intra în singurătatea altuia doar venind și tu din singurătate. 

 

 Nu privi stelele dacă ești orgolios.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍