Pentru tine

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

flori de celosia

acoperă

duplicitatea trădării;

feșe roșii stacojii

aruncate-s

pe dealuri.

÷

reper

pentru o scurtătură:

ephialtes.

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

este-a visatorilor,

sau a umblatorilor.

a iubitorilor,

sau a uratorilor.

aproape im sincron perfect,

dar totusi cu un mare defect.

diferit o simtim,

mintile ne bucatim.

disperati o folosim,

si-ncercam sa ne-odihnim.

noapte buna.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

În golul inimi

În adâncul ei

Cu mult timp în urma

Trăia regina

Cu numele,, iubirea ,,

Arunca cu un arcuș

Veselie și iubire

Ca un Cupidon

Ieșit din fire

Vremea trece

Generați peste generați 

Vorbe rele se arunca

Iar ea încet încet

Incepe sa se duca

Oamenii rai

O tot rănesc 

Iar fiecare bucata lipita

Doare ,încet încet

As vrea sa o pot ajuta

Dar durerea ma termina

Nu pot pune un bandaj

Pe inima ranita

Pe cerul negru

O stea căzătoare

În golul inimi

Apare o lumina orbitoare

În întuneric 

Lumina reapare 

Chiar dacă în spatele ei

Golul format

Încă doare.

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

Stau și privesc focul încet 

Și ma întreb cât poat' sa doară 

O iubire ce a'nceput 

Nu tocmai însă într-o vară

A început atât de simplu de la doua trei cuvinte 

Dar acum ma uit în față și mult te oi mai tine minte

Poate ce simt nu pare însă o fi iubire pentru mulți 

Însă știu ca din iubire pentru tine-aș muta munți 

Stau noaptea cu ochii în lacrimi, privind tăcut prin amintiri

Dorul de tine ma cheamă de dincolo din altă lume

Aș vrea să-ți ating doar mâna sau pe nume eu ați spune..

Dorul ăsta-i greutate 

Ce-mi pasă sufletul..

Ma apasă zi și noapte 

Mi as dori să-mi fi aproape

:)

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Era un mar

Dar era si un cires

Oare cum a fost marul față cires ?

Ciresul era mai inalt dar marul cum era ?

Marul era batran dar ciresul cum era ?

Ciresul avea cirese dar marul oare ce avea ?

Marul facea umbra dar ciresul ce facea ?

Ciresul era langa casa mea oare unde era marul ?

Marul avea multe crengi ce avea ciresul ?

Cine a fost la cires oeare era marul ?

Marul cum de era la ciresul ?

Doar vremea ne poate arata.

Tu ai plecat sa îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință 

O ultima îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurința 

Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci

Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine

Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti

Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc 

Și doar pe mine mă mai doare 

Ca nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Si ai plecat, ești liniștit...eu nu

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

As pleca și eu... dar vezi tu

Încă mai doare sfârșitul dintre noi