Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 7 octombrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1229
Poezii din aceiaşi categorie
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.
Fara titlu
Ce sens mai are răsăritul
Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,
Vreau să-nbrățișez apusul
În singurătatea sufletului meu.....
Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău
Doar a mea o face,
Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău
Pentru tine trece peste toate........
Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,
Este prins într-o buclă temporală,
Este blestemat să se simtă nemuritor,
Prins într-o poveste fără morală......
Morala e prezentă
Dar imposibil de dedus,
Luciditatea e absentă
Dacă ăsta-i ultimul apus......
Vreau să fie ultimul,
Vreau ca aici să se termine tot,
Că doar n-oi fi eu singurul,
Care la finalul zilei este mort....
V-or mai trece suflete cu mine
Prin poarta către uitare,
Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine
Se v-or pierde-n nepăsare.....
Poveștile au suflet,
Multe sunt triste și pline de durere,
Durerea n-are zâmbet,
Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
transfigurare 1/4
neliniști-
sculpturi de vânt
vârtejuri rotite
de brațele de oțel ale unei
caracatițe solare-
oglindesc
în oglinda brixel
siluete feminine
temătoare
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.
Fara titlu
Ce sens mai are răsăritul
Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,
Vreau să-nbrățișez apusul
În singurătatea sufletului meu.....
Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău
Doar a mea o face,
Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău
Pentru tine trece peste toate........
Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,
Este prins într-o buclă temporală,
Este blestemat să se simtă nemuritor,
Prins într-o poveste fără morală......
Morala e prezentă
Dar imposibil de dedus,
Luciditatea e absentă
Dacă ăsta-i ultimul apus......
Vreau să fie ultimul,
Vreau ca aici să se termine tot,
Că doar n-oi fi eu singurul,
Care la finalul zilei este mort....
V-or mai trece suflete cu mine
Prin poarta către uitare,
Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine
Se v-or pierde-n nepăsare.....
Poveștile au suflet,
Multe sunt triste și pline de durere,
Durerea n-are zâmbet,
Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........
Alte poezii ale autorului
Resemnare
Am fost flămând
Nu m-ai hrănit
Pahar cu apă
Nu am avut pe masă
M-ai huiduit
Eu lăcrimând
N-aveam popas la nici o casă.
Acum când
hambarul meu
E larg în porţi şi multe poame
Din mine zeu
Tu azi făcând
Ce pot să zic? Doar,
Iartă-l Doamne.!!!
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
Aş vrea
Aș vrea să fiu
O coardă de vioară
Să cânt odată cu al tău gând
Arcușul să mângâie nota muzical
Cu frumusețea tonului de primăvară,
Din iarna vieții m-ar trezi.
Apoi, arcușul să-l dăruiesc
Aș vrea…
Dar cui? Nu-i nimeni,
Nimeni să-l mânuiască
Vioara o las pe-un piedestal
De flori…
De flori aș vrea să fie
...........................................
Din cerul fără nori coboare păsări
Să cânte-n triluri partitura
Uitată de-o călătoare
Pe-o ramură uscată de arin.
Printre florile, corolă de culoare,
Să dansăm un vals sublim
Fără arcuș, fără vioară
Acompaniați de primăvară
Cu cer senin până la apus.
Aș vrea….!.
,,AM FOST... VOI FI,,(anonimul)
AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…
Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …
Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…
Un gînd pe geană
Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.
Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.
Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.
Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.
Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.
FLUTURI SI FLORI
Privește cupola cerului!..Și eu o privesc
Scrutând-o, este ca o mare ce s-a limpezit
Când norii, valuri, valuri ușor s-au liniștit
Și florile unduindu-se parcul inundă
Parfumul din petale generoase-l risipesc
Privindu-se una pe alta ca-ntr-o oglindă ,
Dorul de fluturi zburând, tainic îl ostoiesc
Doar frunza - n copac mai leagănă o crisalidă,
Ea, este vraja vieții dintr-un vers de madrigal
În dorul lor, florile cu flori sunt răbdătoare
Precum Cio- Cio- San și ele sunt o așteptare…
………………………………………………………………
Un fluture, cu-a lui aripi frumos colorate
Vibrează ca un arcuș pe coarda de vioară
Sărutând elegant florile înflăcărate,
Galantul butterfly cu-aripa le-nconjoară
Uitând că pentru el clipele sunt numărate
Doar una i-a rămas să viseze că mai zboară…
Florile rubiconde, dintr-un sărut efemer
S- amăgesc că toamna-i o adiere ușoară
Și vântul anotimpului rece va fi șomer
Fluturi și flori sunt feerie dintr-un spectacol
Sub cupola cerească NATURA- i un mister,
NATURA-i un miracol.
Resemnare
Am fost flămând
Nu m-ai hrănit
Pahar cu apă
Nu am avut pe masă
M-ai huiduit
Eu lăcrimând
N-aveam popas la nici o casă.
Acum când
hambarul meu
E larg în porţi şi multe poame
Din mine zeu
Tu azi făcând
Ce pot să zic? Doar,
Iartă-l Doamne.!!!
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
Aş vrea
Aș vrea să fiu
O coardă de vioară
Să cânt odată cu al tău gând
Arcușul să mângâie nota muzical
Cu frumusețea tonului de primăvară,
Din iarna vieții m-ar trezi.
Apoi, arcușul să-l dăruiesc
Aș vrea…
Dar cui? Nu-i nimeni,
Nimeni să-l mânuiască
Vioara o las pe-un piedestal
De flori…
De flori aș vrea să fie
...........................................
Din cerul fără nori coboare păsări
Să cânte-n triluri partitura
Uitată de-o călătoare
Pe-o ramură uscată de arin.
Printre florile, corolă de culoare,
Să dansăm un vals sublim
Fără arcuș, fără vioară
Acompaniați de primăvară
Cu cer senin până la apus.
Aș vrea….!.
,,AM FOST... VOI FI,,(anonimul)
AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…
Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …
Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…
Un gînd pe geană
Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.
Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.
Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.
Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.
Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.
FLUTURI SI FLORI
Privește cupola cerului!..Și eu o privesc
Scrutând-o, este ca o mare ce s-a limpezit
Când norii, valuri, valuri ușor s-au liniștit
Și florile unduindu-se parcul inundă
Parfumul din petale generoase-l risipesc
Privindu-se una pe alta ca-ntr-o oglindă ,
Dorul de fluturi zburând, tainic îl ostoiesc
Doar frunza - n copac mai leagănă o crisalidă,
Ea, este vraja vieții dintr-un vers de madrigal
În dorul lor, florile cu flori sunt răbdătoare
Precum Cio- Cio- San și ele sunt o așteptare…
………………………………………………………………
Un fluture, cu-a lui aripi frumos colorate
Vibrează ca un arcuș pe coarda de vioară
Sărutând elegant florile înflăcărate,
Galantul butterfly cu-aripa le-nconjoară
Uitând că pentru el clipele sunt numărate
Doar una i-a rămas să viseze că mai zboară…
Florile rubiconde, dintr-un sărut efemer
S- amăgesc că toamna-i o adiere ușoară
Și vântul anotimpului rece va fi șomer
Fluturi și flori sunt feerie dintr-un spectacol
Sub cupola cerească NATURA- i un mister,
NATURA-i un miracol.