Pentru tine

Cu lacrimi Te privesc,

Cu lacrimi Te iubesc,

Cu lacrimi Te sărut smerit 

Căci pentru mine-ai suferit.

Ajută-mi Doamne gândul meu

Smerit precum ești Tu să fie;

Să port cununa vieții 

Întreaga veșnicie.

Ce poate fi mai frumos 

Decât.. tu și eu

Într-un viitor luminos 

Cu iubire mereu

În atmosferă de căldură

Cu multe surprize mici

Ambii sub o pătură

Jucându-ne cu pitici

Oricând, aproape și mereu

Să stăm aproape, 

Chiar ..nu e greu 

Doar trebuie să nu stăm departe 

Distanța poate ne oprește

Dar inimile se reunesc

Inima mea se topește

Când știu că ele trăiesc 

Ele.. inimile noastre 

Trăiesc într-o lume rară

Plină de flori albastre 

Ca într-o zi de vară

Soarele este sus pe cer 

Păsările ciripesc în aer

Și zic cu mare liber 

Că sunt într-un atelier

Atelier de creație și iubire 

Pentru scumpul de tine

Strălucești mai mult ca un smarald

La soare înfierbântat 

Autor: Anonima S

De dimineață am băut o cafea, o cafea atât de amară...

Am coborât in grabă scările si mă așteptam sa fii la scară

Atât de amară... si nu, nu e vorba de cafea,

E vorba de cat de greu e fara prezența ta.

Imi lipsești atât de mult deși nu vreau sa admit

Poate că fiecare apus e de fapt un nou răsărit.

Poate că ne vom reîntâlni

Poate la piața, când vom avea copii;

Poate la metrou...

Ma vei vedea grăbită de parcă as fi doar un ecou

Poate ne vom reîntâlni... poate in muzică, in apusurile roșiatice de vară

Ne vom intersecta privirea, dar nu va mai fi ca prima oară.

Candva am fost străini, nu ne stiam numele, adresa, sau numărul de telefon

Dar am ajuns sa te iubesc, mi-ai apăsat in suflet pe un buton.

Azi suntem iar străini, trăind totuși chinuiți de amintiri,

de cuvinte așezate pe petale de trandafiri.

Poate ne vom revedea, dar poate prea târziu

E 12 00 si n as vrea sa ti mai scriu...

Te păstrez cu drag in cutia mea cu amintiri

Plină de petale si spini de trandafiri.

Poate...

Ai scris cuvinte false

Ce le-ai ars prin lacrimi

Ai scris o carte cu tăișuri

Și drumuri lungi frumoase

Ai scris ca aveam o fată

O fată și un băiat

Doi prunci frumoși

Care mult îți semănau

Ai scris a doua parte

Ce era sfârșitul

Ai scris ca îți e frică

Și ca nu vezi răsăritul

Ca tu vezi o lumina

Prin mii și mii de stele

Ca sufletul alină

Si cuvintele grele

Ca nu ai vrea să pleci

Ca nu vrei sa se termine

Cartea ta de viața

Și munca ta senină

Da cine îți va citi gândurile lungi?

Cine va sta noaptea să fie atent la ce ajungi

La visele tale ce greu le strângi

La munca ta ce dă roade în dungi

Dar viața nu e roz totul are sfârșit

Dar unde e sfârșitul lumii ?

În adâncul nimănui

Unde este fericirea?

Dacă nu când suntem noi.

Deci hai te rog nu mă alunga

Nu pune capăt cărții așa

Nu pune punctul în direcția mea

Nu pune stop când tu ești povestea

Și cartea mea

Deci hai te rog

Nu mă încheia.

In lumea dulce a dragostei pline,

Iubirea-nfloreste sub ceruri senine

In al inimii grădinar,

Iubirea înfloreste ca un dar.

Pe cărări de vis, doi pasi legati,

Doi oameni ce intr-o zi vor fi uitati

Doua maini ce se cauta in mulțime,

Doua suflete ce se simt in profunzime.

Inima mea bate ca un cântec nerostit,

In rime de tandrețe si pasiune

Melodia noastra, fara de sfarsit

Te cant pana si in rugăciune.

Sub cerul înstelat, jurământul meu răsuna

Te vad lucid chiar si in clar de luna,

Scriu povestea vesniciei intr o scurta clipa

De niciun strop de amor nu fac risipa.

Statu-i mort Vorbește-n șoaptă că te aud Mii de păsări merg în cârd, Și copiii de odinioară nu mai stau în dud Strigă de salvare,statu-i surd. Nu mai e salvare în neam, Ceru-i de culoar bordeaux,se vede de la geam Și se strigă fără cusur, Pământu-i tot sângeriu,statu-i dur. Și oricât de fonetic ai fi fost Crezi că lupta avea rost? Cu caleașca lui de spin zâmbăreț Poți plânge oricât,statu-i glumeț Printre miile de note muzicale N-am auzit niciun sunet ca atare, Ai urlat ca un prost,ai dat duma, Eu sunt statul,n ai prins gluma Vorbesc cu tine democratic, Ca să nu devii tu birocratic, Ce,chiar vrei să știi adevărul? Fii cinstit,mușcă mărul. Tu cu-n măr al doamnei învrăjbirii te liniștești, Că-ți place în păcat să trăiești Eu ca stat îți dau onoarea, Ca mie să-mi oferi darea. Darea mea nu e valuta, E lauda,că ea e bruta, Brutalism cum vrei tu a-l defini, Strigătul sfâșietor corzile vocale îți încetini. Stat drag eu îți urez, Că de rău să te vizez De ale Domnului psalmuri, În suflet îmi sunt balsamuri. Tu cu fum de țigaretă mă sufoci, Ca să mai omori de ale neamului voci, Strigăm cu toți în zare, De a inimii curățare. Tu stat,tu stai degeaba neîncetat, Și cordul mi l-ai sfintecat Hai,mai dă-le țigarete și tort! Prin toate cele de cuviință,statu-i mort.

înspre ziuă,

din undele oceanului de gheață,

gândurile se desprind, asemenea păsărilor;

printr-o modelare și zvârcolire continuă,

un țipăt de flacără

eliberează tăcerea.

însoțitoare a primului lup de mare,

navigând prin canalele de comunicare 

ale limbajului,

prin stufărișul lexicului,

amprentat de nașteri,

urc

spre marea desfătare a  auzului,

unde picură,

unde picură

dulcele cuvânt românesc.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

Din pumnul meu ,în coasta ta, 

Din inima mea adânc în viața ta,

Și în lumea ta strălucim ca o stea,

Te vom găsi chiar și acolo unde se retrage zeul Ra.

Poeți, fără fețe acoperite suntem secreți,

Peste umbra ta fără trup suntem discreți,

Te temi de viață și te temi de moarte

Chiar dacă ești realist , nu ai speranță pentru toate.

( Ezer Kenegdo)

Umbră indigenă în căutări subite de lumină.

Și-a uitat numele care nici tu nu-l ții minte.

Eu te-aș fi numit om cu aștepări pripite, deși nu te cunosc,

Deși după, când erai ignorat de sine,

Acel ce te știe m-a numit ,, Preaiubit'', recunosc din ape, m-a uimit.

,,Prieten așteptat și dorit'' , în ochi noi învață să iubească,

Omul ce mi-a zis cândva să las tot ,să-l urmez și voi fi fericit.

M-a așteptat și mă rabdă,curios.

(Mireille - Jeanne)

Chiar îi pasă.

Cerneală-ntunecată pe-o pagină lividă,

Circulare mișcări cu mâna avidă,

Cuvintele-i planează-n șiroaie fluide,

Pân' ce metaforele-i devin lucide.

Așa portretu-i, aplecat puternic, amplu,

Respirând greoi peste-al creației sale ansamblu,

Își preia conturul aievea. Un om simplu, un poet,

Trăind din grele sentimente ce-l sfâșie-n secret.

(Poet Secret)

Bolnavi. Dar medici.

Noi vă infectăm. Adevăr vă prescriem.

Din spitale va scoatem și în lume va aruncăm!

Acolo nu mai suntem medici. Suntem anormali.

Identificând boala, ea se asimilează în noi.

Noi n-avem mască, Noi nu suntem ca voi.

Nu ne mândrim când cuvântul doare,

Ci doar adevărului suntem loiali.

(Elda)

Un strigăt de ajutor, 

Înfundat în plâns dogoritor,

Ascunzi în lacrimi -

Ce nu rostesc cuvintele.

Pășești în întunericul viselor tale:

Răscolești abisul

Și cauți paradisul 

Și strigi... dar nu aude nimeni.

(Nor de Plumb)

 Identitatea mea, e plumb ce-l port de mic în ochi,

Îl simt din ce în ce mai greu.

În inimă-ncerc să ascund aceste gropi

Chiar dacă zborul mi-i încurcat mereu.

Văd briza ce aruncă în aer gânduri

Și parcă plânge sufletul cumva,

Încerc să-mi scriu viața în rânduri,

Uitat-am în minte vocea ta.

(Nu știu)

Nu vreau să fiu discret - 

Identitatea doare.

Pășind pe-o scară lungă 

Societatea moare.

Atunci - eu voi scrie,

Iar tu vei scri cu mine,

Și ne întoarcem ambii, 

Cu inima-n iubire.

Necrologul meu sa fie tăcerea,

Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.

Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,

E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.

Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.

Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente 

Compun al nostru eu.

Un adevărul incomplet nu este un adevăr,

Nimeni nu știe gândurile noastre toate..

Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere 

Și un buchet de flori de camp,de albastrele..

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…