Pustnicul

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

Mi-e frig de mine și m-alung
Dintr-un mormânt creat din lut
Cu margini galben colorat,
Și cu pământul drept capac.

Sunt blestemat să mă accept...
Strigoi cu ochi și oase moi,
Mă plimb slăbit printre morminte
În timp ce plâng niște cuvinte.

Mă ține cimitirul-n brațe
Cum ține câmpul o paiață,
S-alung din sfintele morminte
De pe la cruci babe smintite.

Mă ceartă popa de necaz
Că umblu noaptea prin oraș
Doar cu cămașa mea de in
Și-o lumânare ca un fir.

Sunt vinovat de noaptea-mi tristă
Ce-apasă peste neființă...
Sunt un strigoi creat din ploi
Ce mi-au spălat mormântu-n zori.

Luându-mi buchetul de lalele,

știusem că urma a cumpăra,

flori deja moarte

știam ce soartă aveau deja zămislite-n față

le vedeam însă, colorate și voioase,

ignorând legătura lor ruptă cu viața

lalelele au murit de a binelea,

zac acum întinse făr’ de  suflare,

pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului

nu m-am îndurat să le curm suferința,

le-am lăsat să se ispășească, în tăcere

lalelele și-au dat ultima suflare,

acum o săptămână jumătate

nu-mi mai plac, sunt hidoase

după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase

numai creaturile oarbe

însă le luasem deja așa,

deja secătuite,

le apreciasem mai mult,

cât încă nu-mi spuneau vădit,

că ar fi ofilite

vedem viața unde-i doar moarte,

găsim speranța în gânduri deşarte

consimțim să iubim doar cele frumoase

uitând că în fine, si ele vor cădea late

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.

Gânduri care dor,

Purtate de vânt,

Scuturate din nor

Doboară la pământ..

Cuvinte ce rănesc 

Suflete curate,

Cu amar plătesc 

O doză de dreptate..

Simțăminte ce stârnesc 

Lacrimi pe furiș 

Din iubiri ce ofilesc,

Zâmbindu-ne pieziș...

Regretele ce rod,

Zdrentuind veșminte 

De pe trupul schilod,

Închipuit de minte..

Amintiri ce răscolesc 

Privirile răvășite 

Și -n noapte șoptesc,

Invocând din spirite..

Întâmplări ce copleșesc,

Împovărând la extrem.,

Împrejurări ce definesc 

Efemerul din sistem..

Recunoaște-mi expresia,

Citindu-mi intenlia,

Gustă-mi frenezia,

Astupându-mi fantezia...

Ascult răvășit, așezând răvașe,

Șlefuind șirul cuvintelor lașe.

Ideile-mi sunt temperate,

Temporar tocesc din toate.

Gandurile libere, lasă inflexiuni,

Controlându-le, fac promisiuni.

Să nu renunț la filtre,

C-am să trec printre,

Tăcere și uitare, cu bună purtare.

Mușc aerul pentru trădare,

Alb ca varul, vădesc vanitatea,

Valorificând vina prin varietatea,

Versiunilor părerilor pătate,

De filtre păzite, apărând singurătatea,

Părând păcălit de realitate...

Înșel libertatea... în pustietate.

                                                                           A.V

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.