O stea… căzătoare

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

În lacrimi scriu confesiune către dezamăgitul om din viitor,
Că tot ce punem în iubire e teama unui muritor.

Mă leg de spirit prin speranță, căci prin speranță
voi putea să mor,
Azi sunt o pasăre măiastră, și mâine sunt un vierme în ogor.
Un torturat pe veci, în necredință, căci în credință sigur am să mor,
M-am aruncat în propria ființă, ca să rezist prin simplul abandon.

Mă las purtat de valul gândurilor rele ce sap în mine șanțuri ce mă dor,
Triumf mârșav asupra vieții mele, căci mi-e sortit să sufăr ca și muritor.
Sunt blestemat să simt orice durere, căci prin durere omul nu va piere,
Dar lasă răni din ce în ce mai grele ce naște-n în mine un alt om.

Sunt suspendat de voi prin suferință ca să mă sinucid apoi de dor,
Și incapabil să rămân în lume mă retrăiesc într-un minut minor.
În toate cele ce-au să vie și-n toate cele câte-au fost
Supremul adevăr rămâne... eu sunt un simplu muritor.

Suntem sortiți prin existență la joc murdar... de creator,
Ruleta vieții se termină când moartea-i vine-n ajutor.
Un fel de cacealma a vieții, capriciul unui ziditor...
Divertisment prin existență e planul lui de viitor.

În fierbințeala zilei cea din urmă

Îți voi striga să nu mă lași în umbră,

Să mă ridici acolo, lângă stele,

Să luminez pământul vieții mele.

Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!

Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,

Să mi-o sărut prin razele de lună,

Să simt că suntem iarăși împreună.

Să o privesc în fiecare seară

Prin spațiul negru care ne separă,

Să stau cu ochiul meu de veghe

Acelei care-a fost a mea pereche.

Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,

Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,

Să-mi dai putere ca să strălucesc,

Să-i luminez calea prin Univers.

Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,

Să știi că-n veci n-o voi uita

Pe-aceea ce mi-a fost alăturea

Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.

Și-am să colind cu ochiul meu pământul

Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,

Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea

La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.

Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?

Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.

Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.

Astăzi,

am trecut prin gara, în care – de atâtea și atâtea ori, așteptai trenul,

astăzi, părăsită…

Teii, care odată descriau primăvara,

astăzi,

prin ruinele câte unei rădăcini – amintesc trecutul.

Bordura - mai jos ca ieri, totul subțiat, fărâmițat...

Comod,

m-am așezat pe ultimul scaun al peronului,

distant, am aruncat priviri cerșetorului – care, apropiindu-se mi-a cerut…

Am continuat să îl privesc, singur – și cu el în fața unei mulțimi,

gări părăsite.

I-am întins o fărâmă de pâine,

replicând, mi-a răspuns:

- mulțumesc!

Târziu,

peronul a devenit gol,

doar eu – încă mai așteptam cerșetorul, care – cu mâna întinsă, dispăruse…

Noaptea, făgăduia tăgada mea acelui loc,

trist, am căutat răspunsul acelor vremuri,

de ieri,

tu – dispăruseși!

Era ultimul chibrit ce îl aveam la îndemână,

noaptea – ca și iarna a transformat primăvara în trecut,

tu, ca și timpul, mi-ai amintit ca altădată…

…fiind în trecere – la Pașcani …

Toutes les femmes sont aimées.

Leur amour sera toujours capricieux.

Meme quand elles sont plus âgées

Leur amour sera toujours délicieux.

Leurs beaux yeux et leurs lèvres,

Le sourire et le mouvement discret,

Ils seront comme le cours des rivières

Et presque toujours un grand secret.

On les compare comme des fleurs

Qui ne s'ouvre qu'à l'amour

Décrire un spectre de couleurs

Et le chant d'un troubadour.

" Tu scrii:

cerneala a scăzut 

marea suie"

citești în gând:

valurile roșiatice 

acoperă stânca.

Spune-mi vântule tu spune

Daca-i întâlnit în calea ta,

O ființă dragă mie

Ce mi-a furat inima?

Cum, nu știi tu cum arată?

Când suflai în părul ei,

La-ntâlnirea cea visată

Și plimbarea pe sub tei!

Nu pot crede c-ai uitat-o

Și să nu-ți aduci aminte,

De-ale noastre sărutări

Și iubita mea cuminte!

Oare nu pot să-ți mai cer

Să te vânturi c-altădată,

Să te duci și să te-ntorci

Pe o pală cu-a mea fată?

Văd că-ncepi să fii domol

Cànd îți cer să fugi mai tare,

Nu-mi mai ești de ajutor

Pentru mine n-ai valoare.

Nu te mai aud măi vântule

Sau n-ai fost deloc pe-aici,

Și-am vorbit în vânt cu mine

Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.

Simt că zilele trec fără vreun rost

Când nu te simt aproape mă simt anost,

Zilele parcă se scurg cu greu din calendar 

Așteptând ziua în care am să te revăd iar.

Când sute de probleme apar de nicăieri 

Tu îmi ești leacul ce mă scapă de ele,

Tu îmi ești antidot când totul merge prost

Doar o îmbrățișare-mi ajunge și totul are din nou rost.

Când sufletu-mi pierdut, fără de tine mai mereu 

Un zâmbet parcă apasă 

Știind că "acolo" ai să vii din nou...

Singur pe lume mă simt fără tine, dragoste

Zilele parcă-mi sunt numărate 

Aștept așa de mult clipa revederii;

Să mă vindec din nou de toate în "brațele tăcerii".

Scriitorul carti mele,
Autorul fiind doar tu,
Povestea pe care am făcut o,
A rămas doar un "plumb".

Nu I asa de tragic ,
Dar am suferit un pic,
Măcar a fost frumos în timp,
Chiar dacă durat un anotimp.

Titlul e cam spulberat.
Cam asa e și viata mea,
Chiar dacă tu numai ești în ea,
Ai rămas un vers în pat.

Sufletul meu e acolo.
In povestea cea de o viata,
De un anotimp și o vara,
Plângând pe prima pagina din viata.

Vesela fiind după ea.
Cartea pe care am creat o in zadar,
Citind o și răsfoind o,
Iubind o ca pe un star.

Chiar dacă e făcută în gluma,
Unde mi am pus inima în aroma,
Dulce spre amăruie,
Acolo este o poveste de iubire.