O stea… căzătoare
O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeți mi-am terminat sicriul.
M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică și neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.
Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Și aș fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.
M-am înfrățit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ți-am văzut în praf de stele chipul,
Și-n ziua când lucram un colț de stea
Am hotărât să-ți vizitez ținutul.
Dar clipele se transformaseră-n ore
Și zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.
De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ți văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.
Category: Love poems
All author's poems: Vasile Serban
Date of posting: 15 июня 2023
Added in favorites: 1
Views: 699
Poems in the same category
Ah dacă aş fi...
De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire,
La tine, la fereastră.
De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.
De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite,
Si te-aș atrage până la lumină
Să te alin în doru-mi aurit.
De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră
Si să mă prinzi din zborul chinuit.
De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.
Cand uit s-aștern uitarea
De-ai ști ce greu mi-e uneori
Seara când uit s-aștern uitarea
Și gândurile-mi fac din noapte, zi
Și nu-mi auzi nicicum chemarea.
Mi-atat de dor de ochii tăi căprui
Atât de dor de glasul tău cu haz
De al tău vin cu gust amețitor
Atât de dor, că timpului îi cer răgaz...
Și îți gust vinul dulce în gând
Cu dor flămând... cu sufletul tremurând
Și cer clipei să stea nemiscată
Să mă mai bucur de ce a fost odată.
Cu un surâs...!
Cu un surâs m-ai cucerit
Sau poate au fost două,
Când lângă mine ai venit
C-afară începea să plouă.
Umbrela era atât de mică
Că doi nu încăpeam sub ea,
Așa că te-am ținut în brațe
Simțind atunci că ești a mea.
Norul nu se oprea să curgă
Parcă dorind să fim împreună,
Iar eu să îndrăznesc mai mult
Chiar un sărut, să fur în glumă.
Dar cum să se întâmple asta
Când amândoi purtam rușine,
Așa că am rămas îmbrățișați
Rostind cuvinte foarte puține.
Ploaia nu a durat o veșnicie
Cum eu mi-as fi dorit să fie,
Fata a mulțumit râzând și zis
Întreabă la cămin de o Mărie.
Am vrut s-o mai întreb ceva
Dar s-a pierdut în depărtare,
Fără să-mi dea o mică șansă
Să o găsesc și să-i ofer o floare.
Mult timp am răscolit cămine
Să-mi caut fata ce m-a vrăjit,
Dar în zadar am irosit timpul
Că am rămas cu sufletul rănit.
După un timp am obosit să caut
Și încercat s-o uit cumva pe fată,
Ca mai apoi cu greu să recunosc
Că fiecare își are propria soartă.
Dar cum în viață sunt minuni
Una mi s-a întâmplat și mie,
Să ne-ntâlnim și să vorbim
La o petrecere de cununie.
Însă dezamăgirea a fost enormă
Când am aflat că fata avea iubit,
Așa că m-am scuzat și am plecat
Purtând în suflet...visul neîmplinit!
Te iubeam, dar nu pe tine…
Te iubeam, dar nu pe tine…
Iubeam ceea ce credeam că ești, ceea ce credeam că văd, că simt și că ating
Iubeam ce aveam în mintea mea, ceea ce credeam că am putea fi și nu am fost
Iubeam atenția pe care voiam sa mi-o oferi, iubeam cuvintele pe care nu le-ai spus dar aș fi sperat să spui
Iubeam ceva ce nu era, ceea ce credeam că ești, dar nu avea cum sa devină
Iubeam ideea iubirii tale care ar crește la gândul că mă vei vedea
Iubeam idei și așteptări, speranțe false create de o copila
Iubeam să cred că te-ai putea schimba
Iubeam să plâng de fericire când mă gândeam că te-aș avea
Iubeam ce simțeam când te priveam
Iubeam gândul ca m-ai fi dorit lângă tine
Iubeam florile pe care mi le-ai dat
Iubeam să cred că te-ai gândit la mine
Iubeam o posibilă iubire, neștiind că nu te iubeam pe tine
Iubeam un gând, un suflet ce-l aveam în mine
Iubeam să cred că tu-i dai viața, era decât o fantezie
Iubeam să cred că te iubesc, intens si plin de haos
Iubeam să îmi imaginez, că suntem suflete pereche
Iubeam ce nu eram și nu vom fi, poate în niciun univers
Iubeam ceva ce s-a sfârșit, dar nu te iubeam pe tine.
Am confundat iubirea
Noi doi am confundat iubirea
Cu o senzaţie sau cu ce vrei
Am gustat cu totul din alte fructe
Numai nu din ale dragostei
Am confundat iubirea cu pasiunea
Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,
Tot aşteptam să-mi crească aripi
Şi din iubire să zbor.
Dar n-a fost iubire, a fost altceva,
Ceva trecător, nu înţeleg anume ce
A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"
Numai nu dragoste...
Am confundat iubirea cu o rătăcire
Ne-am rătăcit şi eu şi tu...
Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume
Dar nu a fost iubire...Nu!
Iubirea e altceva, e dumnezeire,
E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,
Iubirea e calea cea mai sfântă
Pe care doar o dată o urmezi.
Am confundat iubirea c-o simplă legătură
Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,
Am confundat iubirea c-un simplu joc
Care mi-a plăcut, dar care a trecut.
Am confundat iubirea cu un vis frumos,
Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat
Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit
Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!
Amurgul nostru
Nu mai ești cum te stiam
Nu mai sunt cum mă stiai
Separarea bate-n geam
Ar striga dar n-are grai.
Amurgul nostru a sosit
Cale înapoi nu mai exista
Flacara noastra a murit
Acum e doar o poezie ..
Trista.
Ah dacă aş fi...
De-aș fi privighetoarea care zboară
Aș veni în fiecare seară
Si țe-aș cânta doar șoapte, de iubire,
La tine, la fereastră.
De-aș fi luna de pe cer întinsă
Te-aș urmări în noaptea plină-n vis
Si ți-aș zâmbi pe margini de fereastră
Cu un sărut din stele lăcrimând.
De-aș fi soarele ce-n zori răsare
Te-aș trezi cu razele-mi sorite,
Si te-aș atrage până la lumină
Să te alin în doru-mi aurit.
De-aș fi pictorul ce desenează
Ți-aș picta geamul în culori albastre
Si, atunci, să te apropii de fereastră
Si să mă prinzi din zborul chinuit.
De-aș fi trandafirul de-un dor aprins
Aș fi mereu iubită de-ai tăi ochi
Si dacă, deodată, tu mă vei atinge
Eu m-aș preface în tânăra domniță, cuprinsă de amor.
Cand uit s-aștern uitarea
De-ai ști ce greu mi-e uneori
Seara când uit s-aștern uitarea
Și gândurile-mi fac din noapte, zi
Și nu-mi auzi nicicum chemarea.
Mi-atat de dor de ochii tăi căprui
Atât de dor de glasul tău cu haz
De al tău vin cu gust amețitor
Atât de dor, că timpului îi cer răgaz...
Și îți gust vinul dulce în gând
Cu dor flămând... cu sufletul tremurând
Și cer clipei să stea nemiscată
Să mă mai bucur de ce a fost odată.
Cu un surâs...!
Cu un surâs m-ai cucerit
Sau poate au fost două,
Când lângă mine ai venit
C-afară începea să plouă.
Umbrela era atât de mică
Că doi nu încăpeam sub ea,
Așa că te-am ținut în brațe
Simțind atunci că ești a mea.
Norul nu se oprea să curgă
Parcă dorind să fim împreună,
Iar eu să îndrăznesc mai mult
Chiar un sărut, să fur în glumă.
Dar cum să se întâmple asta
Când amândoi purtam rușine,
Așa că am rămas îmbrățișați
Rostind cuvinte foarte puține.
Ploaia nu a durat o veșnicie
Cum eu mi-as fi dorit să fie,
Fata a mulțumit râzând și zis
Întreabă la cămin de o Mărie.
Am vrut s-o mai întreb ceva
Dar s-a pierdut în depărtare,
Fără să-mi dea o mică șansă
Să o găsesc și să-i ofer o floare.
Mult timp am răscolit cămine
Să-mi caut fata ce m-a vrăjit,
Dar în zadar am irosit timpul
Că am rămas cu sufletul rănit.
După un timp am obosit să caut
Și încercat s-o uit cumva pe fată,
Ca mai apoi cu greu să recunosc
Că fiecare își are propria soartă.
Dar cum în viață sunt minuni
Una mi s-a întâmplat și mie,
Să ne-ntâlnim și să vorbim
La o petrecere de cununie.
Însă dezamăgirea a fost enormă
Când am aflat că fata avea iubit,
Așa că m-am scuzat și am plecat
Purtând în suflet...visul neîmplinit!
Te iubeam, dar nu pe tine…
Te iubeam, dar nu pe tine…
Iubeam ceea ce credeam că ești, ceea ce credeam că văd, că simt și că ating
Iubeam ce aveam în mintea mea, ceea ce credeam că am putea fi și nu am fost
Iubeam atenția pe care voiam sa mi-o oferi, iubeam cuvintele pe care nu le-ai spus dar aș fi sperat să spui
Iubeam ceva ce nu era, ceea ce credeam că ești, dar nu avea cum sa devină
Iubeam ideea iubirii tale care ar crește la gândul că mă vei vedea
Iubeam idei și așteptări, speranțe false create de o copila
Iubeam să cred că te-ai putea schimba
Iubeam să plâng de fericire când mă gândeam că te-aș avea
Iubeam ce simțeam când te priveam
Iubeam gândul ca m-ai fi dorit lângă tine
Iubeam florile pe care mi le-ai dat
Iubeam să cred că te-ai gândit la mine
Iubeam o posibilă iubire, neștiind că nu te iubeam pe tine
Iubeam un gând, un suflet ce-l aveam în mine
Iubeam să cred că tu-i dai viața, era decât o fantezie
Iubeam să cred că te iubesc, intens si plin de haos
Iubeam să îmi imaginez, că suntem suflete pereche
Iubeam ce nu eram și nu vom fi, poate în niciun univers
Iubeam ceva ce s-a sfârșit, dar nu te iubeam pe tine.
Am confundat iubirea
Noi doi am confundat iubirea
Cu o senzaţie sau cu ce vrei
Am gustat cu totul din alte fructe
Numai nu din ale dragostei
Am confundat iubirea cu pasiunea
Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,
Tot aşteptam să-mi crească aripi
Şi din iubire să zbor.
Dar n-a fost iubire, a fost altceva,
Ceva trecător, nu înţeleg anume ce
A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"
Numai nu dragoste...
Am confundat iubirea cu o rătăcire
Ne-am rătăcit şi eu şi tu...
Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume
Dar nu a fost iubire...Nu!
Iubirea e altceva, e dumnezeire,
E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,
Iubirea e calea cea mai sfântă
Pe care doar o dată o urmezi.
Am confundat iubirea c-o simplă legătură
Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,
Am confundat iubirea c-un simplu joc
Care mi-a plăcut, dar care a trecut.
Am confundat iubirea cu un vis frumos,
Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat
Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit
Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!
Amurgul nostru
Nu mai ești cum te stiam
Nu mai sunt cum mă stiai
Separarea bate-n geam
Ar striga dar n-are grai.
Amurgul nostru a sosit
Cale înapoi nu mai exista
Flacara noastra a murit
Acum e doar o poezie ..
Trista.
Other poems by the author
Propriul ucigaș
Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?
Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.
Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Celei ce a fost iubita mea
În fierbințeala zilei cea din urmă
Îți voi striga să nu mă lași în umbră,
Să mă ridici acolo, lângă stele,
Să luminez pământul vieții mele.
Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!
Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,
Să mi-o sărut prin razele de lună,
Să simt că suntem iarăși împreună.
Să o privesc în fiecare seară
Prin spațiul negru care ne separă,
Să stau cu ochiul meu de veghe
Acelei care-a fost a mea pereche.
Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,
Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,
Să-mi dai putere ca să strălucesc,
Să-i luminez calea prin Univers.
Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,
Să știi că-n veci n-o voi uita
Pe-aceea ce mi-a fost alăturea
Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.
Și-am să colind cu ochiul meu pământul
Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,
Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea
La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.
Propriul ucigaș
Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?
Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.
Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Darul iubirii
Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.
Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.
Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.
Bârfitorul
Să judeci ale mele fapte...
Greșit-am, oare, cu ceva
De toci aşa mărunt, mărunt,
Cam tot ce e în viaţa mea?
Întoarce-ţi faţa către tine,
Doreşte-ţi să te schimbi cumva!
Aşa, poate, mă uiţi pe mine
Şi faci ceva cu viaţa ta.
Nu plânge altul pentru tine
Şi nici nu vrea durerea ta.
De ce te-ar mai durea pe tine
Durerea surdă a altcuiva?
Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii
Nu critica şi nici huli,
Doar uită-te la umbra ta
Şi, poate, vezi ce om devii.
Celei ce a fost iubita mea
În fierbințeala zilei cea din urmă
Îți voi striga să nu mă lași în umbră,
Să mă ridici acolo, lângă stele,
Să luminez pământul vieții mele.
Să-mi dai și-un ochi, mărite Univers!
Să pot iubita-mi s-o privesc din mers,
Să mi-o sărut prin razele de lună,
Să simt că suntem iarăși împreună.
Să o privesc în fiecare seară
Prin spațiul negru care ne separă,
Să stau cu ochiul meu de veghe
Acelei care-a fost a mea pereche.
Și dac-ar fi să nu pot s-o găsesc,
Fiindc-a murit, chiar dacă moartea n-are sens,
Să-mi dai putere ca să strălucesc,
Să-i luminez calea prin Univers.
Iar de-o fi să n-o așezi în preajma mea,
Să știi că-n veci n-o voi uita
Pe-aceea ce mi-a fost alăturea
Atunci când nimeni nu voia să-mi stea.
Și-am să colind cu ochiul meu pământul
Până în ziua în care-i voi găsi mormântul,
Și-atunci voi poposi cu raza mea de stea
La căpătâiul celei ce-a fost iubita mea.
Pastila mea de dor
Dați-mi pastila mea de dor,
De dor de mamă și pridvor,
De dor de țară și de flori,
Al gliei strămoșești ogor.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu uit frate și popor,
Să nu-mi uit neamul românesc
Și vatra satului copilăresc.
Dați-mi pastila mea de dor
Să vizitez Carpații-n zbor,
Să văd din nou pământul sfânt,
Al inimii, frumos avut.
Dați-mi pastila mea de dor
Să văd al țării viitor,
Să văd copiii fericiți,
Să văd bunicii liniștiți.
Dați-mi pastila mea de dor
Să simt că mai trăiesc din nou,
Să simt miros de iasomie,
Să văd feciorii în câmpie.
Dați-mi pastila mea de dor
Să nu regret în veci al meu popor
Și-n clipa ce va fi să mor
Să mă îngropați în cimitirul gol.