DACĂ

Si lumea ma stia destul de bine

Caci nu eram atribuit doar unui bloc…

Cand te-au desprins, din dragoste de mine,

Puteam sa jur ca tu te vei lipi la loc…

Atat de tare am crezut in tine,

Atat de tare am crezut in noi…

Ca nu ma asteptam sa ne zdruncine

Un simplu strop cazut din alte ploi.

Si m-am trezit in mijlocul furtunii…

De frica si de teama, amutit,

Mi-as fi dorit sa fiu cum au spus unii,

In lantul tau, un caine asmutit.

N-am vrut sa-ti spun ramai, caci de  iubire

Te simti chiar si cu vina tot mereu legat,

Chiar daca uneori, prin ratacire,

Te vezi adesea parca obligat

S-asculti povestile parca mai bune,

Sa ratacesti si-a altora poteci,

Sa crezi ca totul e mai bun in lume

Decat poveastea-n in care tu petreci.

Nu te acuz, vreau doar sa-ti spun ca daca,

In drumul meu ceva, ca despicat,

Cumva m-ar fi trimis pe alta cale,

Nici daca ar fi fost justificat,

Din dragoste de tine, din iubire,

N-as fi facut un pas, n-as fi tradat,

Cat flacari se zbateau intr-o mocnire

Si ploaia dintre noi n-a incetat….

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

te visam in fiecare seara la apus,

când bolta cereasca se întuneca,

in adâncul meu știam,

ca tu departe ai ajuns deja.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,

strălucirea ochilor negri,

dar știu ca e prea târziu,

nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.

cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,

dacă asta ai știi?

te ai întoarce la mine?

poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.

dar iartă mă!

ard in focul sângerosului dor,

care-mi apasă pieptul dureros,

dar iartă mă!

Nu îți dau voie ca să pleci,

Atâta timp cât brațul te mai știe,

Cât umbra ta pe drumuri reci,

Al greierului cânt învie.

Te strig aiurea printre ploi,

Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,

Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,

Își fulgeră lumina păcătoasă.

Arunci ocheade înspre stele,

Să fiu gelos, să plec acasă,

Sclipirea lor ți-o faci mărgele,

Și-mi pari aievea de frumoasă.

Dar n-am nici cal ca să te fur,

Și nici palat cu împărăție,

Am doar un vis măreț și pur,

Ca tu să-mi fii pe veci soție.

Averi nu am îndeajuns,

De fapt sunt lefter în chimire,

Eu, însă țin în piept ascuns,

Un munte de iubire…

Vad stele in ochii tai

vad viitorul nostru

printre stelele albe

ce stralucesc mereu.

Minunat destin avem

sa fim doar noi doi

impreuna pentru totdeauna

la bine si la greu.

Vreau sa fim precum

soarele si luna

amandoi indragostiti

si plini de speranta.

Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

Icoane de demult răsar

Când ochiul închide pleoapa

Săteni de-ai mei.brătânii din sat 

Sfătoși și buni ca tata.

Când primăvara  intră-n crâng 

Și-n deal se aprind bujorii

Ciorchini  de oameni  sunt 

Veniți din sat ,odată cu zorii .               

          Zi  de  sâmbătă .Aristia  se  pregătea  sufletește  pentru plecarea  în  concediu.

La  insistențile  surorii  sale ,acceptase  invitația  ei .Ștefania ,pe  care  nu o văzuse 

față  în față  de  aproape cinci  ani ,îi  propusese  această  întânlire .De  obicei vorbeau  

mult  la  telefon,dar  în  ultimul  timp ,ceva  mai  rar.Avea  ceva  emoții  ,pentru  că  nu  știau   

multe  una  despre  cealaltă.La  telefon  discutau  doar  banalități .Aseară  au  stabilit  în  mod

serios  când  pleacă  autocarul  ,când  ajunge  la  Istambul  și  unde urma  să  o  aștepte Ștefania .

          Era  prima  ei  vizită  și  nu  s-ar  fi  descurcat  dacă  nu  era așteptată.Până  la  ora   07:30

dimineața  , zi  de  luni ,autocarul  era  staționat  în  piață  și  mulți dintre  călători  își  ocupaseră 

deja  locurile.Drumul  era  lung  și  obositor .Pe traseu  ,se mai  făceau staționări pentru  o  țigară 

sau  alte  nevoi .Mulți dintre  călători  ațipiseră .După  coborâre  ,Aristița  a văzut-o pe  Stefania

care îi  făcea  semne  cu  ambele  mâini .Curios  ,nu  s-au  îmbrățișat  ,parcă  nu  ar  fi  avut  timp .

          Ștefania  o  invită grăbită  pe  Aristița  în mașină .Au  și  plecat  la  drum .Ștefania  conducea

cu  asprime  și  ciudă, iar Aristița  se  înterba  ce  s-a  întâmplat .După  un  timp  Ștefania  îi  spune:

          -Stai  puțin  să  îmi  revin  .Am  avut  un incident  înainte  de  sosirea  ta și am  rămas  puțin

șocată., voiam  să  pun  puțină  distanță  între  el  și  mine ,părăsind  cât  mai  repede  orașul .

           Au  mers  mai  bine  de  o  oră ,ieșind   bine  din  oraș .Ștefania  a  tras  pe  dreapta  lângă  o

parcare ,unde  și-a  invitat  sora  la  o  cafea . Se

  priveau  cu  drag  una pe cealaltă  , se  studiau .

Aristița  spune îmbrățișind-o: Abia așteptam  să  te  văd .Ești  o  femeie  frumoasă .Cum de nu ai  găsit

nici  un  turc  bogat?

           -  Dar  nici  nu  am  căutat .Mi-am  schimbat  părerea  că  prin  căsătorie  te  realizezi .

              Ștefania  arăta  bine ,suplă , bronzată , cu ochii  migdalați și  părul  negru   ,bogat .Avea  tot ce își

dorește  o  femeie  la  anii  ei .În  plus , acum  avea și o  afacere  din  care poate trăi  echilibrat .Totuși  ,ceva

din  făptura  ei  degaja  tristețe  .

             -Ei  , cum  ți s-a părut  drumul ? Obositor?

              -Obositor , dar  mai ales  stresant .Traseul  prin  Bulgaria  ,pe șoseaua  aceia îngustă  printre  munții ,

despre am auzit  povești  nu tocmai plăcute ,a fost  dificil .Am trecut  pe acolo ziua  și traficul era intens.Auto-

carele  merg în coloană  ca să se ajute la nevoie .Am auzit  zvonuri  că în unele zone ,autocarele  sunt atacate

de  răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am  întânlit  cu un fost coleg  de liceu  și am depănat amintiri .

               -Vrei  să mai luăm ceva  pentru drum? Mai avem mult  de mers până ajungem  acasă....Dacă te simți

obosită , pați trece în spate  și să încerci  să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn  după așa  un drum  lung .

              -Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută  . Îmi ascunzi ceva?

               -Și da , și nu  Am ostare de neliniște , parcă mă  pândește ceva  și nu știu de unde .Poate senzația  asta

este determinată  de  faptul că  acum două săptămâni  am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit  dependentă  de

ea . Printre  altele , m-a avertizat  că mă așteaptă un pericol  ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi  alături  de

cineva foarte  drag mie , și că viața  mea va fi mâinile  acelei persoane .Sunt întâmplări  din viața mea  pe caare tu nu

le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am  temut  niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .

                                                                   va  continua

          Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,

Căci  pulberea-i trecută prin viacuri

Drept hrană pe glie și semn tuturor:

Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde

Sufletul  neamului meu răbdător .

Cine socoate și azi poate spune

Câți nori și negre furtuni

Pământul acesta le poartă în spate

Că azi, nu mai crede în minuni !...

Dar ceva tot a rămas:

Dragostea de popor și de glie

Azi mai mult ca niciodată,

Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu

Căci asta se poae!...

Îmbățiisează-mă  cu un zâmbet

Înviorează-mă cu o floare ,

De  poți ,citește-mi  în suflet

Și vezi de ce mă doare?

ȘI  zău că nu-i păcat  să mărturisești

Că mă iubești.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.