Când noaptea nu se mai trezește

Ai fost un înger de fatǎ

Trimisǎ de demoni fără sǎ știe

Ca răul s-ajungǎ pânǎ la mine

Fără sǎ-l vezi vreun pic lângă tine

Eu știu cǎ sunt bun şi plin de iubire

Și ție ți-am dat și cât nu am avut

Știu cǎ și tu trebuie să renunți la mine

Și sǎ nu mă mai vrei așa cum ai spus

Ai vrut sǎ adormi.. dar e gălăgie

În liniștea asta-n ce nu se-aude nimic

Îmi pare rău că n-a fost să fie

Dar sper să fii bine și să te vindeci în timp

Și sper sǎ nu-ți fie dor cǎ eu știu cât doare

Și chiar sǎ fii bine în inima ta

Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată, apare

O poezie aşa cum ți-am promis eu cândva

De câte ori ți-am scris cu lacrimi amare,

Eu nu doar te-am vrut, eu chiar te-am iubit

Știu cǎ n-a mers, n-am vrut împăcare

Și-mi pare rău cǎ nu pot sǎ te-alin

Atunci când citești, nu știu de-s în viațǎ

Nu știu unde sunt, nu știu cum o duc

Dar știu cǎ dacǎ tu cauți un pic de speranța

Pot sǎ ți-o las într-o strofă, în rând

Ferește-te de gândurile ce nu-s ale tale

De gânduri prea negre pentru pământ

Și tu să știi cǎ m-aş ruga pentru tine chiar dacă

M-ai înjunghia și m-ai bǎga în mormânt,

Să știi, n-am vrut sǎ-ți fac rău niciodată

Și știu cǎ într-o zi vei realiza

Te rog fi puternică fatǎ frumoasă

Eu te voi iubi și nu te voi uita

Aud o mașină lipsită de somn

Ce lasă în urmă un zgomot de motor

Și vântul şuierǎ, și câinii tot latrǎ

Asta-mi aduce aminte de-acel altǎdatǎ

Am geamul deschis și aerul rece

Ajunge dar nu mă mai îmbolnăvește

Și inima o dată îmi mai fusese salvatǎ

Când tu ai plecat, părea c-o sǎ treacă

Dar chiar a trecut și eu, am mai iubit

Am și câțiva prieteni ce n-au mai venit

Și-am mai simțit trecutul într-o dimineață

Tu nu mai erai dar vremea era ca a noastră

Tușesc uneori, dar nu la fel de des

Și mă simt mai gol chiar dacă pot să iubesc

Și-asfaltul prea gol la fel ca odată

Și nu știu ce-i viața, o clipă ciudată

Am lucruri care mă fac sǎ mă simt împlinit

Însă știu, niciodată, n-o s-ajung la sfârșit

Și nu scriu de dor, pământul e rece

Și toate trec, numai gândul nu trece

Cerul ce știe? și noaptea, nimic

Încă e soare dar încă e frig

Eu încă ard și dacă mă sting

Eu încă scap și dacă ucid

Nu m-am schimbat decât în bine

Și eu nu fug de ploaie ca tine,

Nu irosesc rime, și nu pedepsesc

Persoanele care nu îmi greșesc

Poate cǎ fiecare e diferit

Dar unul ca mine? de negăsit

Revanșa? nu-mi trebuie, mi-am luat-o demult

Când nu ți-ai dat seama cǎ tu m-ai pierdut

Când nu mi-am dat seama cine eram

Când aș fi plătit orice preț doar ca sǎ te am

Atunci când plângeam și când tu râdeai

Atunci când m-aveai,

Atunci când m-aveai

Dar… inima mea nu mai bate la fel de tare

Cǎ anii au trecut, și nu mă mai doare

Iar dacă o să vrei vreodată sǎ te-ntorci înapoi

Sǎ șții cǎ-n niciun nainte n-o să mai dai de noi

În niciun nainte, în niciun napoi

Cei care nu mai vor nimic
Sunt oameni care au pierdut prea mult
Sau cărora chiar le-a ajuns
Și n-au mai vrut să ducă

E remușcarea unui gând
Ce e din ce-n ce mai flămând
Și nu știe de timp sau când
Persistă și se luptă

Eu nu știu pe-aici ce mai e
Când trec pe-aici, mă-ntreb de ce
Se năruiește repede
Și ce mă mai încântă

E locul care nici nu e
În locul locului ce e
Și locul care se vede
Eu nu-l văd o secundă 

Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost

Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut

Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie

Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine

Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine

Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine

Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.

Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...

Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”

Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

O, valuri încărcate de spumă,
luați-mă cu voi
acolo unde nici numele nu mai are greutate.

Să fiu o frunză
care nu se împotrivește curentului,
care nu întreabă unde ajunge.

Purtați-mă peste întinderi,
prin lumina dimineților și prin întunericul adânc,
până când oboseala va tăcea.

Iar dacă drumul se sfârșește,
lăsați-mă pe un țărm uitat,
unde marea își pierde glasul,
iar memoria se dizolvă în nisip.

Să rămân acolo,
între ultima undă
și începutul liniștii.

    E-o noapte ca smoala de grea şi-ntunecată, 
    Afară, doar vântul mai bate la poarta-mi ferecată... 
    Pe cer, nu se mai vede nicio urmă de stea, 
    Iar luna, cu teamă,-şi fereşte chipul şi ea…
    
    E-o linişte grea şi mi-s pleoapele grele, 
    În sobă, trosnesc în surdină, surcele... 
    Din cer, ploi cărunte, pe casă-mi coboară, 
    Pe-o vreme ca asta, nici îngeri nu zboară... 
    
    La lumina feştilei ce vibrează-n odaie, 
    Pe păreţi, îmi preumblu umbra greoaie... 
    Şi-s singur şi trist, cu tăcerea toamnei din casă, 
    Doar îngerii-n linişte, s-au invitat la masă... 
    
    Căci până şi îngerii stau muţi lângă mine, 
    Aciuaţi lângă foc, să-şi usuce aripile pline... 
    Mi-e somn şi nimic dintre toate nu mă-ncântă, 
    E noaptea îngerilor care nu mai cuvântă…

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ.