Să cad în gol

Aud o mașină lipsită de somn

Ce lasă în urmă un zgomot de motor

Și vântul şuierǎ, și câinii tot latrǎ

Asta-mi aduce aminte de-acel altǎdatǎ

Am geamul deschis și aerul rece

Ajunge dar nu mă mai îmbolnăvește

Și inima o dată îmi mai fusese salvatǎ

Când tu ai plecat, părea c-o sǎ treacă

Dar chiar a trecut și eu, am mai iubit

Am și câțiva prieteni ce n-au mai venit

Și-am mai simțit trecutul într-o dimineață

Tu nu mai erai dar vremea era ca a noastră

Tușesc uneori, dar nu la fel de des

Și mă simt mai gol chiar dacă pot să iubesc

Și-asfaltul prea gol la fel ca odată

Și nu știu ce-i viața, o clipă ciudată

Am lucruri care mă fac sǎ mă simt împlinit

Însă știu, niciodată, n-o s-ajung la sfârșit

Și nu scriu de dor, pământul e rece

Și toate trec, numai gândul nu trece

Cerul ce știe? și noaptea, nimic

Încă e soare dar încă e frig

Eu încă ard și dacă mă sting

Eu încă scap și dacă ucid

Nu m-am schimbat decât în bine

Și eu nu fug de ploaie ca tine,

Nu irosesc rime, și nu pedepsesc

Persoanele care nu îmi greșesc

Poate cǎ fiecare e diferit

Dar unul ca mine? de negăsit

Revanșa? nu-mi trebuie, mi-am luat-o demult

Când nu ți-ai dat seama cǎ tu m-ai pierdut

Când nu mi-am dat seama cine eram

Când aș fi plătit orice preț doar ca sǎ te am

Atunci când plângeam și când tu râdeai

Atunci când m-aveai,

Atunci când m-aveai

Dar… inima mea nu mai bate la fel de tare

Cǎ anii au trecut, și nu mă mai doare

Iar dacă o să vrei vreodată sǎ te-ntorci înapoi

Sǎ șții cǎ-n niciun nainte n-o să mai dai de noi

În niciun nainte, în niciun napoi

Ai fost un înger de fatǎ

Trimisǎ de demoni fără sǎ știe

Ca răul s-ajungǎ pânǎ la mine

Fără sǎ-l vezi vreun pic lângă tine

Eu știu cǎ sunt bun şi plin de iubire

Și ție ți-am dat și cât nu am avut

Știu cǎ și tu trebuie să renunți la mine

Și sǎ nu mă mai vrei așa cum ai spus

Ai vrut sǎ adormi.. dar e gălăgie

În liniștea asta-n ce nu se-aude nimic

Îmi pare rău că n-a fost să fie

Dar sper să fii bine și să te vindeci în timp

Și sper sǎ nu-ți fie dor cǎ eu știu cât doare

Și chiar sǎ fii bine în inima ta

Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată, apare

O poezie aşa cum ți-am promis eu cândva

De câte ori ți-am scris cu lacrimi amare,

Eu nu doar te-am vrut, eu chiar te-am iubit

Știu cǎ n-a mers, n-am vrut împăcare

Și-mi pare rău cǎ nu pot sǎ te-alin

Atunci când citești, nu știu de-s în viațǎ

Nu știu unde sunt, nu știu cum o duc

Dar știu cǎ dacǎ tu cauți un pic de speranța

Pot sǎ ți-o las într-o strofă, în rând

Ferește-te de gândurile ce nu-s ale tale

De gânduri prea negre pentru pământ

Și tu să știi cǎ m-aş ruga pentru tine chiar dacă

M-ai înjunghia și m-ai bǎga în mormânt,

Să știi, n-am vrut sǎ-ți fac rău niciodată

Și știu cǎ într-o zi vei realiza

Te rog fi puternică fatǎ frumoasă

Eu te voi iubi și nu te voi uita

Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.

Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...

Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”

Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt

Mulțumesc, mărite Copac,
Ca ai ridicat a mea rugă spre Cerul înalt.
Mulțumesc, mărite Ocean,
Că ruga mi-ai purtat pe fiecare val.

Mulțumesc vouă, păsări,
Că ruga mi-ați slăvit în cânt divin.
Mulțumesc vouă, frunze,
Că ruga mi-ați foșnit prin aer, lin.

Mulțumesc vouă, flori,
Ce ruga mi-ați înmiresmat în culori.
Mulțumesc ție, Doamne,
Că m-ai ascultat de atâtea ori.

Mulțumesc, Mulțumesc, Sfinte Cer,
C-ai ascultat ruga noastră
Și ne -ai răspuns
Luminând cu o forță măiastră ,
Ce a dăruit Îngerului Alb
Putere divina,
Si pace si viață
Pe- aripi de Lumina…🤍

Я не хочу банальных денег

Я бы наверное хотела бы на берег..

На берег с друзьями,любимый бы устерег

Я не хочу сплетен и всего что в этом мире

Я больше не хочу чувствовать горе,хочу на море

Без всего этого,хочу расплываться в уморе

Я не хочу обыденности,хочу пробовать новые конфеты и купить себе новые кеды

Бежать по лесу смеясь

За бабочками гонясь

Пока они жарят шашлыки

Я буду стоять у реки

И лежа на земле закрывать веки

Я не хочу курить,я хочу читать и смешно икать

Не хочу что бы все начали лгать и бухать

Хочу с улыбкой по вечерам долго болтать

Не хочу быть взаперти,хочу свободы

Хочу ходить,гулять,пробовать новые вкусы жизни

Не хочу пить,хочу дарить себе и другим улыбку

Не хочу то что есть сейчас

Я хочу простого,немного разного

Но меня не поймут,не поймут мой разум

Нет таких и никогда не будет того чего хочу я

Но то чего хочу я от себя?

Это тяжело?

Может исполнится когда то мое дело

Когда люди поймут что то чего хочу я это жизнь

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

mi-a zis doctorița de familie să mănânc

nuci

că ajută la creierul cel obosit

vechi trandafir împopoțonat

păpușă matrioshka din lemn de fag

sau o căzătură, depinde de sezon

căci și neuronii hibernează pe frig

misterul constă în electricitate

în curentul masiv ce scurtcircuitează

aminitiri

și "ieri" devine "anul trecut" și apoi devine

"când eram mic"

sistem diabolic de prevenție a morții

care scutură mușchii când pleoapele

se îngreunează

doar așa.. de test..

poate când o să mă arunc în Bistrița

va folosi la ceva

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

Uneori credem că sfârsitul înseamnă pierdere, închidere, liniste fortată. Dar adevărul e că fiecare final poartă în el germenul unui nou început.

Chiar si atunci când doare, chiar si atunci când nu I-am ales noi, sfârsitul nu este o oprire, ci o schimbare de drum.

Pentru că nimic nu dispare cu adevărat - se transformă. O usă care se închide nu înseamnă că totul s-a terminat, ci că viata îti schimbă directia, chiar dacă încă nu vezi unde duce.

Si poate că, privit dintr-un alt unghi, finalul nu e decât primul pas spre o versiune a ta pe care încă nu o cunosti.