Ce mă mai încântă

Intr-o minte stralucita

s-a adeverit lumea cea de taina,

Dar, ce mai face si lumina

cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?

Da, viata mi-o fac eu singur,

dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind

este ca un soldat canibal razand?

Inteleg, viata este grea si dura,

dar eu nu as fi trebuit sa o indur.

Ma uit acum la copilul din mine

care se razbata sa iasa si sa se vindece,

Dar, cum sa se vindece

daca el niciodata nu a fost bine?

Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,

Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,

Când alb omătul iernii natura încunună

Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.

La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,

Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.

Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit

Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.

Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită

Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.

Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,

A simțului responsabilității și a experienței.

Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,

Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte

Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,

Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.

Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,

Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.

Croșetând din fire de aur și argint speranța,

Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.

Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Dar tu ce simți?
Chip de lut, străin, tăcut,
Inima la galop te poartă,
O lacrimă pe pământ căzuta,
Râuri a făcut de durere adancă.

Bântui singur, necontenit,
În căutarea unui dor pierdut,
Un înger de zăpadă-a venit,
Lângă tine liniștit s-a așternut.

În gheață sufletu-ți cuibărit,
Întrebi ce simt, de ce suspin,
Ah, cuvintele, arme-n asfințit,
Pentru un suflet mut, străin.

Cuvintele se sparg de ziduri,
Șoapte mute în noaptea adâncă,
Răsfrângându-se în ecouri surde,
Într-un abis fără de margini.

Pașii mei, greoi și stingheri,
Lasă urme pe un pământ rece,
Înghețat sub greutatea unui gând
Ce nu-și găsește alinare.

În oglinda ochilor tăi,
Caut o fărâmă de lumină,
Dar găsesc doar umbre
Ce se strecoară nevăzute.

Și totuși...
În acest vid tăcut,
Mă întreb, mereu și mereu:
Dar tu ce simți?

Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.

Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...

Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”

Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Ai fost un înger de fatǎ

Trimisǎ de demoni fără sǎ știe

Ca răul s-ajungǎ pânǎ la mine

Fără sǎ-l vezi vreun pic lângă tine

Eu știu cǎ sunt bun şi plin de iubire

Și ție ți-am dat și cât nu am avut

Știu cǎ și tu trebuie să renunți la mine

Și sǎ nu mă mai vrei așa cum ai spus

Ai vrut sǎ adormi.. dar e gălăgie

În liniștea asta-n ce nu se-aude nimic

Îmi pare rău că n-a fost să fie

Dar sper să fii bine și să te vindeci în timp

Și sper sǎ nu-ți fie dor cǎ eu știu cât doare

Și chiar sǎ fii bine în inima ta

Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată, apare

O poezie aşa cum ți-am promis eu cândva

De câte ori ți-am scris cu lacrimi amare,

Eu nu doar te-am vrut, eu chiar te-am iubit

Știu cǎ n-a mers, n-am vrut împăcare

Și-mi pare rău cǎ nu pot sǎ te-alin

Atunci când citești, nu știu de-s în viațǎ

Nu știu unde sunt, nu știu cum o duc

Dar știu cǎ dacǎ tu cauți un pic de speranța

Pot sǎ ți-o las într-o strofă, în rând

Ferește-te de gândurile ce nu-s ale tale

De gânduri prea negre pentru pământ

Și tu să știi cǎ m-aş ruga pentru tine chiar dacă

M-ai înjunghia și m-ai bǎga în mormânt,

Să știi, n-am vrut sǎ-ți fac rău niciodată

Și știu cǎ într-o zi vei realiza

Te rog fi puternică fatǎ frumoasă

Eu te voi iubi și nu te voi uita

Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost

Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut

Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie

Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine

Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine

Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine

Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine

Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt