De ce

Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,

Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire

Si te miri de unde ai plecat, uneori.

Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,

Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,

Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,

Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,

Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…

Si viitorul poate face depresie, cred,

Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,

Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,

Parca furand ceva si din trecut si din viitor.

O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,

Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea

Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,

Dintre present si viitor.

Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?

-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric

-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura

Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău  amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și  au rămas doar umbre  în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați  floarea din copac.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari 
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

Printre vise uitate si dorințe spulberate,

Gânduri, emoții prin inutil uitate,

N-a rămas loc pentru nemărginirea ei.

Iubirea înflăcărată a anilor mei,

Peste marginile mici ale ființei s-a scurs.

Iubire preschimbată în viziune de apus,

Cu înfățișare de nepăsare, de ne-ardoare,

Părea ca e o dragoste ce moare.

O idilă pierdută în trai fără pasiune

Intr-un fel de viață fără de misiune,

Cu profunzime în ignoranța față de mine,

Față de tine, ar putea spune oricine.

Într-un neant al emoției sublime,

Se prelingea printre crăpături, o mulțime.

Iar simțirea ei, ascunsă adânc în mine,

Ascunsă de tot în afară de sine,

Era neputincioasă sa iasă

Prin neștiutul din suflet acoperit de pucioasă.

Și fără culori și fără focul arzător,

S-a estompat chiar cel mai cuprinzător fior.

Nodul din gât a căpătat un gust amar,

Dulceața-i furată de o așteptare-n zadar.

Iar dorința ei de dor -- amorul s-a schimbat în nevazut,

S-a sfârșit, a dispărut și a rămas în trecut.

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Soarele încet se lasă

Și lumina iar dispare.

Nici măcar acum nu-ți pasă

De a mea mută strigare,

Ce oprește ceasu-n loc.

Valurile-nvolburate

Al tinereții foc

Si toate clipele furate.

Stop.

Se uită acum la asfințit,

La firava continuare,

La codrul incărunțit, 

La culoarea ce dispare.

Apa ce curgea odinioară,

Vântul ce frunzele-mi mișca, 

Cerul ce se-nseninară, 

Vor mai reveni cândva? 

De ce le lași să plece? 

Să mă scufund în al meu adanc ocean

Umbrele sa mă înece

Să mă zbat aici în van...

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,

Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,

Te regăsesc în orice moment atins

De inima mea care, de curând ți-a cuprins,

Sufletul și mângâierea cu simțire de rai

Și toată credința ce aveai să mi-o dai.

Fie în formă de privire divină,

Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,

Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,

Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.

Fie în formă de vorbă melodioasă,

Cântec de înger ce n-avea să iasă,

Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,

Cântec sublim ce întrezărește trăiri.

Fie în formă de rază de soare,

Atingere blândă ce din simțire nu moare.

Ca o adiere de vânt, învie în pustietate

Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.

Fie în formă de mireasmă de flori,

Trezind în lume culoare și fiori.

Îmbietoare animează chiar viața

Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.