Albă ca Zăpada noastră

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.

Amintiri din copilărie

Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...

Am fost pe înălțimi

..și am căzut,

Am vrut să mă ridic

..dar n-am putut

M-am pipăit dacă-s întreg

..durere am simțit,

Dar nu în trupul meu de lut

..și-n eul meu rănit

În juru-mi atent am privit

..nimic nu am văzut,

Doar răutate am simțit

..în cei ce am crezut

Erau ,,prietenii" de casă

..cu ei m-am afișat,

Am împărțit multe în viață

..dar au trișat

Nu toți, dar unii m-au împins

..meschini au fost,

Acum stau agățați pe post

..și îmi asum un cost

Am renunțat la întâlniri

..și la petreceri multe,

Și pragul casei azi îmi trec

..puțini, să mă salute

Nu e ușor să pierzi pe cineva

..apropiat ție,

Iartă, dar ține minte, nu uita

..și lecție să-ți fie

.......................

Acum îi număr pe o mână

..pe cei adevărați,

Și mă-ntristez de-ai ,,mei prieteni"

..ce milă cer, de unde-s..cocoțați!

Iti doresc eu fericire,bucurie si succes
Da -le celora din jur, stralucirea mea
Inima sa-ti fie plina de iubire ca in vis
Acufunda -ma copilo in dragostea ta
Unde te-as vedea, sa te salut
Unde te- as intilni, sa te sarut
Tu esti mindra mea aleasa
Imi esti steaua de pe cer
Ce n-as da sa-mi fii mireasa
Cit astept , dar inca sper
Tu da-i zilei,frumusete
Florilor , a ta culoare
Cerului ii da-i tu stele
Mie, raza ta de soare

Vântul le știe pe toate,

Și taine, și vorbe urâte,

Le cară zilnic în spate,

Înspre lumi dispărute.

Minciuni, uneltiri, viclenii,

Toate aruncate în vânt,

Șuieră mai întâi în pustii,

Și renasc nefiresc în cuvânt.

Vorbe de duh și iubire,

De adieri, duios mângâiate,

Coboară precum o psaltire,

În inimi ușor flagelate.

Vântul le știe pe toate,

Blesteme întruna adună,

Când istovit nu mai poate,

Se-aruncă turbat în furtună.

Omule, oprește-ți mânia,

Alege-ți fiecare cuvânt,

Tu ești…respectând ierarhia,

Doar o vorbă aruncată în vânt!

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Cumpăraţi, cumpăraţi,

Flori domnilor de le luaţi.

Că îs frumoase, înflorite,

Pentru doamne îs pregătite.

La doamne şi domnişoare,

Oferiţi la toate o floare.

Oferiţii florile în dar ei,

Ca simbol al dragostei.

Doamnei oferiţii un buchet,

Unul frumos şi cochet.

De trandafiri sau lalele,

De crini albi sau orhidee.

Că în fiecare an toţi ştim,

Că de Sfântul Valentin.

Toţi bărbaţii oferă flori,

La doamne, domnişoare şi surori.

Şi aşteaptă multe sărutări,

După ce ei oferă flori.

Le oferă flori în dar la femei,

Ca simbol al dragostei!

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Pentru hoţi folosesc sula.

Şi îi trag pe toţi în ea,

Ca să simtă sula mea.

Şi îi las să pătimească,

Până mor să chinuiască.

De furat ei să se lase,

De vor de sulă să scape.

Că astfel milă de ei n-am,

Şi îi omor întregul neam.

De cei ce oamenii îi fură,

Pentru ei am scârbă, ură.

Şi am să îi trag pe toţi în ţeapă,

Şi de nimeni nu îmi pasă.

Că am să scap ţara de hoţi,

De trântori şi neghiobi !

Pe cîmpie la Mărăşti,
acolo românii zăreşti,
Pregătiţi cu arma în mînă,
nemţilor să se opună.

Şi într-o Joi de dimineaţă,
pe o vreme călduroasă,
Averescu a ordonat,
românii ies la atac.

La atac cînd au pornit,
baionete au pregătit,
În izmene şi desculţi,
la germani ei s-au opus.

Moldova ca să o ocupe
şi pe noi să ne subjuge,
Ostaşi mulţi au mai pierit
şi românii au biruit.

La Mărăşti lupte s-au dat
şi mult sînge s-a vărsat,
Corp la corp s-au înfruntat,
cu germanul cel dotat.

După lupte seculare,
am avut victorie mare,
Mulţi soldaţi aveau să moară,
pentru glie, pentru ţară.

Pentru cei ce viaţă au dat,
la Mărăşti s-a ridicat,
Un mausoleu din piatră,
de eroi să amintească.

Că în primul război mondial,
au murit pe acel altar,
Mulţi români adevăraţi,
pentru glie, pentru fraţi.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !