La moartea mea

Mi-e frică de înălţimi,

De pereţi curbi şi roşii,

De petale de creier,

Ce-mi muşcă din gânduri,

De mine şi floarea de colţ,

De ape uscate şi falnice bolţi.

Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

Să-mi chem tovarăşii la un taifas,

Să împrăştii cuvinte murdare,

Şi să beau cu cine-a rămas.

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

Înainte să aprinzi pământul din cuvânt şi tină,

Trebuia poate, Doamne, să laşi mai multă pace

În carnea omenească ce nu mai ştie-a face, 

Deosebirea simplă dintre întuneric și lumină.

De ce-ai lăsat uitarea să curgă peste sânge, 

Ca un nisip prin ceasul întors cu gura-n jos?

Aşa ajunge omul străin şi dureros,

Să caute-n alţi oameni ce-n sine însuşi plânge.

Şi pentru ce atâtea ferestre către stele,

Când inima rămâne o temniţă de lut?

Sub fruntea fiecărui profet necunoscut, 

Dorm viermi de îndoială şi duhurile rele. 

Să nu mai pui în oameni atâta sete oarbă,

Nici aur în privire, că-nvaţă să ucidă,

Fă-i simpli ca izvorul ce curge lin prin iarbă, 

Ori ca o frunză verde, ferită de omidă, 

Iar timpul, dacă poți, nu-l mai lăsa să muşte, 

Din umerii fiinţei cu dinţii lui de gheaţă,

Că omul oboseşte prea repede de viaţă, 

Şi-ajunge să-ntinească și sufletul pe cruce.

Mai lasă câte-o noapte în care să se-audă, 

Cum creşte iarba lumii prin oasele tăcerii,

Nu zgomotul cetăţii şi viermele plăcerii, 

A celor care schimbă lumina pe-o feudă.

Iar dacă nu se poate nimic din toate-acestea,

Atunci închide cerul şi stinge-mă deplin,

Să nu mai fiu cenuşa unui destin străin, 

Ce-şi caută zadarnic în univers povestea.

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Cuplu tehnocrat

Doi soţi mergeau pe stradă,

Doar în sincron, ea lângă el.

Electronişti de olimpiadă,

De aceea merg în paralel.

Charles de Gaulle

Pe-acest general iubit,

L-am jucat drept rol,

Dar atunci când am vorbit,

Chiar m-am dat…de Gol.

Soţului nebun

Sub acelaşi acoperiş noi ne-am mutat,

Dar îndoieli mereu tot mă apasă,

Fiindcă am văzut la el ceva ciudat,

Nu are toate ţiglele pe casă.

Maşina de spălat

Maşina de spălat e dusă,

Şi ştiu un reparator beton,

Dar când să ies cu ea pe uşă,

Îmi strigă să-i dau Calgon.

Lansare de carte

Mare vâlvă a fost ieri la librărie,

Un negru african o carte a lansat,

Decepţia însă avea să vie,

Când au văzut că e de…colorat.

Invitaţie

Am invitat o tipă mică,

Să luăm masa la Ateneu,

Dar ea fiind cam firfirică,

Am cărat-o mai mult eu.

Contorsionist

De mic mi se spunea argintul viu,

Şi-am dobândit ceva puteri,

Acum contorsionist aș vrea să fiu,

Dar am vreo câteva…îndoieli.

Masaj

Mi-a fost recomandat de un amic,

Salonul de Masaj de la Cetate,

Am fost acolo şi ce vreau să vă zic,

Nu prea m-a dat pe spate…

La croitor

Nu mă duc la croitor,

Nu, că n-aş dori costum şucar,

Dar port vorba din popor,

Am doar bani de buzunar.

Colega de serviciu 

Fiind foarte revoltată,

Departe de a fi o ţaţă,

Ea îmi spune, stând pe vine,

Ce simte când şeful vine,

E vremea când gândacii se răscoală,

Păianjenul nici pânza nu mai țese,

Elevul e bolnav de-atâta școală,

Dar nimănui nu pare să-i mai pese.

Așa e acum cu scara inversată,

Când unu și cu unu egal trei,

Și nu mai știi de e băiat sau fată,

Chiar dacă scoți și haina de pe ei.

Se strâng în cerc profeții fără nume,

Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,

Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,

Un cântec fals, și mult contagios.

Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,

Iar oamenii își pierd mereu chemarea,

Un chip de lut privindu-se himeric,

Refuză să mai vadă iar schimbarea.

Acum nici vântul n-are libertate,

Iar ploi se anunță numai la comandă,

Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,

Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.

Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,

La fiecare colț o lume se destramă,

Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,

Fărâma de curaj îți tremură de teamă.

 O încercare de Elegie;

Am înrămat într-o zi cerul cu lacrimile celor care nu mai sunt,

 Trecut-au prin războaie ani de zile, de multe ori pierzându-se pe sine,

Având nişte pete de sânge pierzând toţi foarte crunt

Au crezut în ei şi totuşi dorul a rămas dar iubirea nu mai vine

Oare câte vieţi s-au pierdut ? şi câte trăiesc în cei vii?

Neexistenţa florilor care s-au stins de fum oare şi-or reveni?

Părul le era cărunt dar dragostea lor din inimă n-a tăinuit deloc,

Precum îşi adăposteau sufletul într-un alt suflet găsindu-şi un loc.

Inima lor le era sfărâmată,

de dor, traume, şi gloanţe

Cerul era în multe nuanţe,

Plecând în război lăsandu-şi

 visele ce se destramă.

Nu ştiau când se vor reîntoarce acasă în siguranţă,

Strângând la piept copiii pentru o ultima dată,

Iubirea nu moare vreodată nici măcar la o distanţă

Păşind grăbiţi înecaţi de lacrimi, luând geanta cea veche

Crăpând geaca udată având amintiri de altădată

Singurul lucru pe care l-a luat este:

 Ceasornicul de la bunici cu semnficaţie străveche.

Nu s-au plâns de dureri,

Ştiind că au pierdut al lor sine

Au ajuns acasă cu sufletul obosit,

Chiar şi când eşuezi, câştigi uneori,

Ticăie  ceasornicul fiind viaţă, copiii

L-or duce cu ei mai departe, fiindu-le moştenire.

În loc de inimă am scrum

Și am realizat asta

Când mi-ai spus 

Că trebuie să mă îndepărtez.

Scrumul a început să ardă

Iar eu mă tot apropiam

Până o cascadă de lacrimi

A ajuns în locul inimi

Și a rămas doar scrum din nou.

Ai fost ceva fantastic,

Ceva de necrezut

Așa că mă apropii iarăși 

Să simt foc, nu doar scrum,

Însă pe zi ce trece scrumul dispare,

Focul nu se mai aprinde,

Inima nu mai este

Și cascada a secat.

Tu ai plecat și nu te mai întorci

Deci..ce fac eu fără focul tău?

Ce fac eu aici defapt

Când tu esti departe iar?

În loc de inima am un gol.

Unde ești când am nevoie de brațul tău?

Vino înapoi și nu mai îmi da drumul

Am nevoie de tine și de focul tău.

Îmi e frig,

Vino și încălzește-mă 

Cu focul ce arde în inima ta.

În locul unde toți părinții lipsă sunt, 

Cu pături trase peste cap stau fiii singuri, 

Și-i drum de lacrimi până la mormânt, 

Iar foamea bate-n farfurii și linguri. 

În locul unde casele nu dorm nicicând,

Se-aud prin poduri pașii celor duși,

Și amintiri cu ei îți vin navală-n gând, 

Iar dorul parcă apasă clanțele la uși. 

Pe geam apar, din plâns, flori de lumină,

Și luminează somnul până-n zori,

Iar viața crâncenă cu umbra sa haină, 

Umbrește din culoarea acestor flori. 

Pe uliți cresc tăceri cu rădăcini adânci, 

Pe lângă gardurile lungi cu drugi de fier, 

Iar casele mărunte par niște țânci, 

Ce sug lumina albă a stelelor din cer. 

Pe fiecare prispă doarme o poveste,

Și-n fiece poveste e un prinț plecat, 

Căci moartea-și plimbă straiele funeste, 

Pe ulițele sumbre și casele din sat. 

Plecarea mea-i acum definitivă, 

Și astăzi sunt mai bun în toate, 

Am amintirile într-o arhivă, 

Și nimeni drumul nu-mi abate. 

Plecarea mea nu-nseamnă un sfârșit, 

Iar vouă vă va fi mai bine poate, 

Vă las spre amintire ce-am iubit, 

Adică mai nimic și-aproape toate. 

Am mers tăcut, cu pași înceți și moi,

Fără să cer iertări sau confirmări,

Ce-a fost al meu rămâne azi în voi, 

Tăcerea crudă-a multor întâmplări.

Nu port poveri, nici doruri ca o vină,

Le-am învățat treptat și rostul lor,

Și tot ce-ardea cândva-n lumină, 

Vi le-am lăsat ca pe un ultim ajutor.

Iar dacă lipsa mea va sta să doară,

Să știți: e semn că am trecut real,

Nu ca o umbră care se strecoară,

Ci ca un om ce-a fost cu voi egal.

valul se naște
și moare în același ocean —
unde e despărțirea?