Mă simt în fiecare zi învins...

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Mă chinuie-n noapte vise oculte,

Iar somnul îmi este un zbucium,

Stau greieri sub geam să asculte,

Cum pieptul îmi cântă din bucium,

Și totul îmi pare zilnic confuz,

Iar liniștea-mi bate în tâmplă,

Aiurea încep pe îngeri s-acuz,

De tot ce subit mi se întâmplă.

Cu gândurile sap în tainicul vis,

Ascunsu-i mister să-l deslușesc,

Dar zorii zilei apărând au ucis,

Acest îndemn ce nu-i omenesc.

Să fie o veste de la forțe oculte,

Ori semne din iad ori din ceruri,

Ceva venit nefiresc să m-ajute,

Să sorb misticism din eteruri?

Răsună întruna o șoaptă în minte,

Spiritu-mi zboară posac peste aștri,

Văd trupul inert dezgolit de veșminte,

Aruncat într-o grotă printre sihaștri.

Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,

Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,

Și stau nefiresc prizonier într-o casă,

Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.

Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,

În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,

Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,

Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.

Mă caut în oglinda dimineților,

dar chipul nu mai știe să zâmbească.

E ceva străin în privirea mea,

ca un loc părăsit de lumină.

Simt în adâncul meu o liniște care doare,

o tăcere care respiră în locul meu.

Uneori, când vântul se lovește de ferestre,

îmi pare că e sufletul rătăcitor,

încercând să se întoarcă acasă.

Am învățat să respir din amintiri,

să privesc fără să mai caut,

dar inima – săraca – urlă cu fiecare bătaie.

Înlăuntru totul e pustiu, un imens deșert. 

Mi-e teamă că va trebui să învăț să trăiesc 

doar cu o jumătate din mine... 

De ce ai plecat? 

Tu, frumoasa mea din noapte,

Eu, iubitul tău din zi,

Ah, iubirile deșarte,

Oare când s-or întâlni?

Tu, visare-ntr-o icoană,

Eu, păcatul nerostit,

Ne privim din două ape,

Care curg spre infinit.

Tu, luceafăr printre ramuri,

Eu, un muritor de rând,

Mă privești de după geamuri,

Toată noaptea lăcrimând.

Tu, femeia prinsă-n stele,

Eu, doar slova ce te scrie,

O poveste ce desparte,

Îngerul de carnea vie...

Tu, lumina mea tăcută,

Eu, amurgul fără glas,

Ne privim din altă lume,

Și ne trecem, ceas cu ceas.

Tu, nădejdea mea căzută,

Eu, o rugă strânsă-n chingi,

Ne-ntâlnim în vis doar seara,

Când cu raza mă atingi.

Tu, frumoasa mea departe,

Eu, stingherul tău destin,

Ce dezastru, că nu-i clipă,

Care să nu fie chin...

Tu, lumina mea tăcută,

Eu, amurgul ce răzbate,

Ale noastre-s două maluri,

Ce abisul le desparte.

Vom da naștere luminii,

Ce va fi în zori de zi,

Tu, cu cerul prins în gene,

Eu, cu jertfa de-a iubi.

Azi am plecat pe ultimul drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Cine își vinde sufletul pentru un drum neted, va întâlni numai gropi după moarte. 

Actorul care nu primește aplauze, și-a ucis personajul.

Mai bine pironit în suferință decât legănat de păcate. 

E mai plăcut să te ardă adevărul decât să te înghețe minciuna.

Mai degrabă biciul care te trezește decât sărutul care te adoarme.

Preferă durerea care te curăță decât bucuria care te ține prizonier.

Mai bine un Dumnezeu aspru decât un diavol blajin. 

Mai de folos o lovitură care te schimbă decât mângâierile care te țin în letargie.

E mai nobil să porți cicatrici de lumină decât talismane de întuneric.

Mai bine judecata ce te îndreaptă decât iertarea care te menține în culpă.

Prefer podeaua dură a pocăinței decât patul moale al ispitelor.

Mai bine înfrânt de adevăr decât eliberat de minciună.

Mai sigur pășești pe cioburi decât să plutești în iluzii.

Mai bine ars de conștiință decât stins în nepăsare.

Mai de folos plânsul care trezește decât râsul care te adoarme.

Mai demn e să ai sărăcia adevărului decât aurul trădării.

Mai bine să fii singur în lumină decât cu mulțimea în întuneric.

Un lemn de esentă tare nu lasă cenușă.

Cine își ascunde suferința sub zâmbet își va pierde lacrima.

Focul care te arde pe dinăuntru e mai rece ca apa care îl stinge.

Rănile care nu se văd sunt cele mai greu de vindecat.

Cine fuge de tăcere se pierde în zgomotul propriilor pași.

Lacrimile care ard pe obraz sunt mai prețioase decât ochii.

În timp ce adevărul îți pregătește patul; minciuna doarme nepăsătoare.

Cine-și culege frica și o transformă în vânt, devine furtună.

Iubirea sinceră e un vis cu ecou.

Singurătatea te învață cum să construiești poduri.

Cine nu acceptă adierea adevărului, va fi izbit de furtuna minciunii.

Durerea care nu lasă urme pe trup face cicatrici pe suflet.

Cine se teme de întuneric nu poate coborî în el să aprindă lumina.

Cel care vede sfârșitul ca pe o ușă, va deschide alt început.

Adevărul care doare azi, te vindecă mâine; minciuna care te vindecă azi, te va durea veșnic.

Singurătatea absolută nu e numai absența oamenilor, ci și absența ta.

Mai bine să rămâi singur cu frica decât să te bazezi pe curajul celorlați.

Cine cumpără plăcere trupului, își vinde sufletul pe bucăți.

Tăcerea care doare dospește urlete.

Gândurile negre vin doar la cei care nu iartă.

Adevărul care rănește nu folosește pumnalul minciunii.

Mai bine înfruntă furtuna decât să te irosești în adieri de vânt.

Inamicul din tine te va învinge  mai repede decât orice dușman din afară.

Mai bine bea otrava pierderii decât să trăiești într-o iluzie care te ucide încet.

Cine se înclină mereu în fața altora, uită cum se stă drept în fața oglinzii.

Libertatea nu se asociază cu comoditatea; cine încearcă le pierde ambele.

Într-o dragoste oarbă timpului îi cresc ochi.

Mai bine să porți propria rușine decât să accepți confortul minciunii.

Cine se teme că pierde, va pierde mai mult decât își imaginează că are.

Cine își măsoară valoarea prin ochii altora, rămâne străin de sine.

Omul fuge de moarte, dar uită că fiecare clipă e deja o moarte trăită.

Cine caută sensul vieții în afara sa, se va pierde pe sine.

Omul nu se pierde când nu mai are răspunsuri, ci atunci când nu mai are întrebări.

Adevărul retează ca o sabie, minciuna taie ca un cuțit tocit.

Omul se pierde nu când cade, ci când nu mai vrea să se ridice.

Când îți duci trupul la război, în suflet nu mai ai pace.

Cine își îngroapă greșelile prea adânc, le face rădăcini.

Nu există drum drept pentru cel care calcă strâmb.

Adevărul nu bate la ușă ci dărâmă zidurile.

Mintea care nu-și pune întrebări își adapă întruna prostia.

Calea cea mai lungă nu e grea dacă pașii sunt scurți.

Frica de moarte lungește viața.

Adevărul nu se schimbă când îl rostești, ci când îl trăiești.

Tăcerea nu e lipsă de cuvânt, ci o altă formă de a spune totul.

Cel ce își cunoaște limitele a trecut deja dincolo de ele.

Nici o durere nu e mai grea decât conștiința nepăsării.

Cine-și măsoară viața doar în ani rămâne dator clipei.

Cine trăiește doar pentru sine moare fără martori.

Cine se teme să greșească rămâne prizonierul nimicului.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Astăzi inima îmi zboara,

Și m-a prins de subsoară.

Adiindu-mi, în miresme de nemurire,

Dragostea, învelită în petale de iubire

Se zbate în furtuni de dor,

Și printre valuri de amor,

Formând rafale de suspine,

Și flori ce au miros a tine.

Nori de vânturi  și ploi,

Așterni-mi-s-e in cale,

Făcând doar prafuri și noroi,

Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.

Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,

Alcătuiesc perfect decorul,

Umplându-mi trupul de șiroaie,

Ce astăzi fac complet tabloul.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bare ett ord

Sagt tilfeldig

Utilgivende

Det slår meg ned.

hjertet tror

Tanken måler det,

Stillheten er borte

For alltid.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og hør på rådene mine.

Bare ett ord

Det gir meg tunge tanker

Og bare med dem

Det omgir meg.

Det er sjalusi

Det kommer som en byrde

Og et ubeskrivelig mareritt

Natten i drømmen senker seg.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og lytt til rådene.

Og du vil vite

Å fortelle deg

uansett,

alle som

Ikke bli sint!

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Ikke bli sint!

Ce cauti aici oare

Tu care dai tarcoale

Ai ajuns aici din greseala 

Sau ai fost nevoit sa iesi 

Din a ta viata

Relaxeaza te,putin mai mult

In aceasta casa de zahar

Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut

Nu esti singurul sa stii

Doar unul din milioane de adulti,copii

Insa nu sta prea mult,

Logic ar fi sa stai pana consumi destul

Peretii pot avea ce gust vrei tu

Iar aerul sa miroasa a parfum

Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa

Dar nu uita

Ca aici nimeni nu e real

Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca

Va ajunge sa te inchida pe viata

Iar tu vei muri de diabet

Ca altceva nu aveai de facut 

Decat sa mananci din aceasta

Casa de zahar 

Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara

Crăciunul nu apune, el se-ntrupează
în pașii mei, în aerul de-afară.
Hristos rămâne. Nu se retrage. Veghează
în tot ce-i smerit și merge fără grabă.

Nu-i vuiet sfânt, ci lege luminoasă,
ce face dintr-un om un loc ales.
Iubirea Sa, adâncă și frumoasă,
se mută din minune în firesc.

Pe masă stă rânduiala începută,
iar iarna ține cerul mai aproape.
Nu-i sărbătoare, e viața ținută

de mâna Lui, prin zile simple, șoapte.
A doua zi ne-nvață, fără teamă,
că Dumnezeu rămâne, și ne cheamă!