Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 29 января
Просмотры: 29
Стихи из этой категории
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se-nchină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Jet de-aci! a.k.a.
Curge printr-o găurică
Cu pasant prin pasarică
O direcție mai mică
Strâmtorată fără frică
Doar până la pulicică!
Arde arde arde arde tare
Nu mă doare ți se pare
Țin să urlu în mișcare
Că nu mă cunoști matale
Când mi-e rău sau bine, jale!
Când o simt așa voioasă
Scot și fața de pe masă
Chiar și pernele din casă
Că e fata bucuroasă,
Să mai ies așa din transă!
Poate mâine se repetă
Jetul vine nu regretă
Daca sensul e miscare
Nu ma supăr de e mare,
Că nu doare asa tare!
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2024
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
DISTOPIA
"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:
Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!
Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?
...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -
De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"
***
Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.
El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.
E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...
Pălpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită ca sirena în năvod...
Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -
"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,
Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu
Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.
"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care
Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?"
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...
("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:
L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensare a copilului pierdut
Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...
Viață, viață!
Imaginea în oglindă mi-o privesc
Și sticla-mi spune că îmbătrânesc,
Pe fața mi-au apărut adânci riduri
Plantate-n ani, răsărite pe rânduri
Urc scara, piciorul mă doare
Și mă întreb retoric de ce oare?
Pe frunte am broboade și-asud
Răspuns îmi dau, refuz să-l aud
Vederea o simt că este redusă
Și greu disting înscrisul pe ușă,
Pe nas ochelarii des mi-i plantez
Când vreau să citesc și să semnez
Vecinul mă strigă în mod repetat
Pentru că am auzul un pic afectat,
Mă fac că ce spune am receptat
Dar știu că-i timpul să port aparat
Rându-l citesc de mai multe ori
Memoria-mi joacă feste deseori,
Cu scrisul citeț nu pot să mă laud
Mâna e tremur, greu mai aplaud
Fac analize constant în privat
Iar de sunt fonduri merg și la stat,
Văd buletinul și știu ce-mi revine
Regim, tratament și zilnic buline
.........................................................
Tânăr am fost ca voi și eu odată
Când refuzam să cred în soartă,
Anii s-au dus în zbor cu tinerețea
Și trist acum, îmi accept bătrànețea!
Pretenții
Mai demult, strãmoşii noştri
Erau simpli şi modeşti:
Mâncau brânzã şi slãninã,
Purtau nume româneşti.
Dar veni modernizarea,
Ca un tãvãlug, din Vest:
Nu mai recunoşti românul
Nici în vorbã, nici în gest!
Nu mai ştie spune: "Bunã!"
Ci, "Hello!" şi "How are you?"
Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",
Cât şi "No!", în loc de "Nu!".
Bând un pumn de apã rece
- Fãrã sã fim provocaţi -
Ne prostim, pe zi ce trece
Precum "Geniul din Carpaţi".
Dacã vechea pãlãrie
O purta spre-obrazul stâng,
Astãzi poartã-n cap o creastã,
Cu "allurã" de nãtâng!
Nu mai pot lucra românii
Dacã nu primesc un "like";
Nici la stânã nu se urcã
Dacã n-au adidaşi "Nike"!
Cel ce-şi învelea piciorul
Cu obiele de viţel,
Poart-acum haine de firmã:
Numai DIESEL vezi pe el!
Sã ne vadã Cuza-Vodã
Ce figuri avem în cap! ...
Ne-ar şi înjuga îndatã
La un car fãrã proţap!
Ce dorim a ni se da ?
Când necazurile apar,
Ne amintim de tine iar.
Și iar bunul Dumnezeu,
Ne ajută când e greu.
Bine ar fi de-nam uita,
Ce dorim a ni se da.
Și promitem sa ne fie,
Veșnic o dorință vie .
Dacă zilnic ne-am ruga,
Dumnezeu s-ar bucura.
El ne iubește mereu,
Ne dorește, vrea să fie..
Multă, multă armonie.
Și când boala la noi vine,
Dumnezeu e tot cu mine,
Ne întărește tot mereu,
Căci așa e Dumnezeu.
Credința noastră să fie,
Puternică pe vecie.
Căci atuncea tot mereu,
Vom avea pe Dumnezeu.
Другие стихотворения автора
Toamna
Au început de ieri copacii,
A lor haină să îşi schimbe,
Tremură acum săracii,
Crengile încep să-şi plimbe.
A lor frunză verde, mare,
S-a uscat şi-a îngălbenit,
Şi-a început încet să zboare,
Cu un vânt din răsărit.
Plouă mult şi e răcoare,
Peste dealuri ceaţa-i deasă,
Pleacă păsări călătoare,
Să-şi găsească altă casă.
Toată lumea-i pe ogoare,
De cu ziuă până-n seară,
Strâng recolta în hambare,
Şi duc fructele-n camară.
A schimbat natura haina,
Şi-a pus rochie arămie,
Şi-a pus numele de Toamna,
Şi se plimbă pe câmpie.
Ce frumoasă ești...
Ce frumoasă ești când îmi lipsești,
Amintirea-mi ninge peste suflet,
Păsările-mi spun că mă iubești,
Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.
Ce frumoasă ești când iar nu ești,
Luna plânge întruna și suspină,
Stelele îmi spun că mă iubești,
Ochiul mi se scaldă în lumină.
Ce frumoasă ești când ești departe,
Dorul mi te cântă-n poezie,
Te iubește!...scrie într-o carte
Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.
Ce frumoasă ești în gândurile mele,
Adesea zbor cu ele înspre trecut,
Mi-am închis uitarea undeva sub piele,
Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.
Ce frumoasă ești când îmi lipsești,
Nu te mai întoarce niciodată acasă,
Păsările-mi spun că-mbătrânești,
Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!
E-nvolburată iar cărarea...
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Iar șerpii colcăie la fiecare pas,
Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,
Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.
N-am mai prășit ogorul meu demult,
Iar coasa stă tocită pe scriptură,
Cântări demonice în șoaptă eu ascult,
Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.
Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,
Doar ochii îmi mai scapără din când în când,
De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,
Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.
Mă simt pierdut și suspendat în lume,
Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,
Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,
Să muște mărul cel aducător de moarte.
E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,
Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,
Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,
Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.
Epigrame I
Deoarece și Epigrama este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei catren, am decis să postez unele dintre cele pe care le-am scris in mai multe calupuri: Epigrame I, II, III șamd
Competiție sportivă la guvern
S-a înscris mai tot guvernul,
Dintre ei, mulți se disting,
Într-un sport ce-și are genul,
Între judo și curling.
Geamgiul ocupat
Un geamgiu de primă clasă,
De fapt cel mai bun din breaslă,
Mi-a promis că-mi vine acasă,
Doar când are o fereastră.
Amicei mele
Amica mea-i cofetăreasă,
Şi lângă ea sunt deprimat,
Când ieșim ziua din casă,
Îmi cere să fiu... Diplomat.
La omul sărac nici boii nu trag
Amicul meu sărac de piere,
A creat senzație,
Căci alergând după avere,
Are acum... lux-ație.
Divorț
S-au despărțit fără de milă,
Dup-o relație instabilă,
Căci figurau în catalog,
Ea oloagă... el olog.
Boală
Amicul meu economist,
A intrat subit in boale,
Căci la controlul de la fisc,
I-au găsit... fracturi fiscale.
Cadou
Mi-a dat un spaniol vedetă,
O pălărie șmecherească,
Dar era scris pe etichetă,
Că originea-i... e Bască.
Soția mea
Coca, e a mea regină,
De oboseală cade frântă,
Cred că numele-i de vină,
Fiindcă zilnic... se frământă.
Metamorfoză
Doi elefanți din preistoric,
Fiind în starea lor de rut,
S-au certat prea euforic,
Iar cel mai slab a zis: Ma-mut!
Cearta
Vecinul meu tâmplar vestit,
S-a certat cu-a mea mătușă,
Şi-a doua zi m-am pomenit,
C-un scaun... făcut la ușă.
...rutină
Cuprins de tăcere,
Am învățat a urla,
Pe buze, cu miere,
Am deprins a tăcea.
Trăind în lumină,
Treptat mă întunec,
Grâu din neghină,
Spre ceruri alunec.
Cuprins de iubire,
Accept orișice,
Orbit în privire,
Nu contează de ce...
Strivit de cuvinte,
Învăț să ascult,
Ce va fi înainte,
Îmi pare demult.
Cuprins de plăceri,
Să sufăr mi-e lesne,
Sleit de puteri,
Murmur pricesne.
Trăind pe pământ,
Învăț ca să zbor,
Privind un mormânt,
Nu uit c-am să mor...
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.