Temeri...

M-a copleșit iubirea ta,

M-a copleșit dragostea ta,

Când o fi să mor

Te rog, nu mă uita.

Eu te-am iubit enorm de mult 

Te-am scris în stele cu creion;

Dragostea ta să nu o dai

Din inimă nicicând.

Ador cugetul tău sfânt 

Ce nicăieri nu a plecat 

A rămas închis pe veci 

Iubindu-l Dumnezeu!

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

O să rămână după mine,

Când voi pleca la cer râzând,

O casă bătrânească în ruine,

Și-un sac de oase în pământ,

O poză ștearsă și cu sticla spartă,

Cu rama de vechime roasă,

Un nume părăsit pe poartă,

Și-un număr infinit pe casă.

Va mai rămâne poate o-ntâmplare,

Păstrată lângă gard de-al meu vecin,

Un nuc bătrân și-un liliac în floare,

Sub care-am săvârșit un trist destin.

Păcate și mustrări vor fi duium,

Că nu m-am potrivit cu firea lumii,

Ci am băut otrăvuri și parfum,

Și chiar mi-am insultat străbunii.

Să schimb ceva deja e prea târziu,

În cărți, coșciug îmi voi sculpta,

Și-n testament cu lacrimi am să scriu,

Că las uitării toată poezia mea.

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Dumnezeu a hotărât 

Să trimită fiul sfânt.

Vestea de venirea lui,

Trimisă la maica lui,

Îngerul a înștiințat,

Numele-i prea minunat,

Acesta este ISUS,

Al tatălui cel de sus.

Să credeți în Dumnezeu,

A zis: Ăsta-i fiul meu.

Vi-lam trimis pe pământ,

Să știți cine-i Domnul sfânt.

Pentru a vă mântuii,

De rele a vă feri.

Toate păcatele rele,

Le-a luat asupra sa,

Și răspunde cu iubire,

Pentru a ne apăra.

Pentru dragostea cea mare,

Ce o are pentru noi,

A fost răstignit pe cruce,

Pentru a fi iertați azi noi .

A-nviat este cu noi,

Dar .. ne depărtăm mereu 

Ne întrebăm adesea oare..

Unde este Dumnezeu?

Nu mă întreb, avem păcate,

El ne iartă tot mereu,

S-au ne răsplătește oare ?

Cu puteri Dumnezeiești.

Sunt incendii ,sunt dezastre,

Inundații multe rele ..

Or fi de la Dumnezeu ?

Mă întreb și eu întruna ..

Nu știu Doamne, nu știu eu  .

Dictatorul,Putin nebunul!

Cum să vorbești fără vorbe?

Limbajul de lemn îți este propriu!

Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...

Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....

Și toată averea o ai din hoție!

O țară întreagă ai furat!

Prizonieri stau bieții cetațeni,

De bună credință, nevinovați, înșelați,

Așteaptă să dispari,

Sătui sunt de tine!

Sunt rușii cu toții un popor blestemat?

Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?

Cât despre tine....

Ești lupul ce stâna păzește,

Nebunul ce crima vestește!

Imperiul ți-e mort de mult putrezit,

Și-ți zici:

Camarila complice mă susține!

Iar crimele toate m-amuză nespus...

Omor cu plăcere!

Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?

Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?

Să am teamă eu,să mă las omorât,

De dușmanii ce eu i-am scornit?

Sau stârnit....?

Sunt destui !

Să-mi știe planul toți viermii-oameni,

Sau Occidentul pervers și drogat?

Pentru mine nimeni nu face doi bani....

Am spus că sunt îngerul alb!

De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,

Se zice că-s drac?

Cine spune?

Vreți să vedeti ce-o să fac?

Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!

                    *

Oooh Doamne!

Privește-l pe Drac!

Nebunii așa fac toți

Când de putere se-mbată!

Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!

Războiul și moartea-i o modă acum?

Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?

Iar prostimea cade-n groapa comună...

Soldații sunt carnea de tun!

Iar mamele toate ce fii nu mai au,

Au inima pe veci muribundă!

Doar minciuna își cântă refrenul,

Iar Dictatorul nebunul,

Venit din Iadul proscris,

Vrea Să rupă Pământul în două!

(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Suntem răi …

Se aude sufletul cum latră,

Şi inima mârâind,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi serafimi jelind.

Suntem răi ….

Măduva oaselor e stricată,

Şi ochii pierduţi,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi îngeri tăcuţi.

Suntem răi …

Avem zâmbet de piatră,

Şi chipul de fiară,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi sfinţii de ceară.

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

Sub pașii grei, o lume moare,

În umbre prinse-n amăgiri,

Iar ochiul tău fără culoare,

Mi se topește tragic în priviri. 

În palme-mi cad tăceri rebele,

Ce-au sângerat sub nopți târzii,

Din muguri vii îmi fac zăbrele,

Și-ți țes cununi de poezii.

Sub talpa mea vântul valsează,

Răni nevăzute cântă fără glas,

În ochiul tău lumina se-ntremează,

Și timpul stă, în veșnicul popas.

Suntem un foc ce arde fără teamă,

Din flăcări mii, planăm peste abis,

Iubirea noastră e iarăși în alarmă,

Și-n univers cad lacrimi dintr-un vis.

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.