De-ale oamenilor

(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).

Mi-aduc aminte de ai mei

Bãtrâni de altãdatã...

De vremea când mergeam cu ei

Sã strângem snopii de tulei

Şi când bunicul îmi era

Mai mult decât un tatã.

Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,

Sã intre bunu-n tindã!

Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,

Simt apa rece din fântâni;

Şi n-are cum!... Da, n-are cum,

Un dor sã nu mă prindã!

Mã vãd din nou, parcã-n ocol

Umplând borcane goale

Şi cu nisip, şi cu nãmol

Ieşind afarã-n capul gol,

Pe când fierbea, la foc domol,

Ciolanul, pe sarmale.

Mi-aduc aminte ca acum

Şi lacrimi curg şiroaie...

Cum se-nãlţa din coşuri, fum,

Şi cum sãream, cum sã vã spun...

În balta tulbure din drum

Dupã o zi de ploaie.

Mi-e dor de turmele de miei,

De holdele arate;

De primãveri, de ghiocei,

De grauri, ce-aduceau cu ei

Vreun cântec sau vreun obicei,

Din ţãri îndepãrtate.

Şi cum sã nu îţi aminteşti

Ieşirile-n naturã,

De liniştea din Dobârleşti,

De verile scãldate-n foc,

De soare, de cãldurã...

De vechiul ceai din flori de soc,

De vreun drumeţ, care-avea loc

La noi în bãtãturã?

De mama, care ne-aştepta

Cu turte, în cãmarã,

De ciorba care clocotea

Sub jarul "foc şi parã",

De rândunica ce ţipa,

Din zori şi pânã-n searã!...

Ah, Doamne, caldã mai era

Cãsuţa de la ţarã!

De toamna, ce punea-n cântar

Veşmintele, ca plumbul;

De prima zi a lui Gustar

Când bunu', mare gospodar,

Îşi pregãtea un pãlimar

Sã suie-n pod porumbul.

De-atâtea ori am strãbãtut

Cãrãrile Poienii!

Când vântul trist, trecea tãcut

Mişcându-mi oalele de lut...

Şi-atâtea toamne au trecut

De-atunci, prin sita vremii!

De iernile care, venind,

Pãreau cã nu mai pleacã;

De când strângeam trifoiu-n Grind,

De vechi rugini, care se prind

De piatra coasei, care stã

De astã-varã-n teacã...

Dar, în sfârşit, plecau tiptil

Şi fãrã sã-mi dau seama;

Iar eu fugeam, fiind copil

Şi aprindeam câte-un fitil,

Dorind sã vinã-ntâi april,

S-o pãcãlesc pe mama...

Aşa fusese pe la noi,

Cu multã vreme-n urmã.

Dar, parcã totul s-a schimbat:

Plecat-au oamenii din sat,

De-ogoare nu le-a mai pãsat,

Nici câinilor, de turmã.

Deplâng, după atâţia ani,

Acele scumpe clipe!...

Mã tem cã vor rãmâne-orfani

Mai-tinerii contemporani,

Având şi case, având şi bani,

Statut de "tipi" şi "tipe":

Din vremurile de demult,

Nu fac icoane şi nici cult

Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,

Nicicând sã se-nfiripe!...

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Ani de chin

Care vin,

Ploaie dupã cer senin;

Când pierzi dinţi

Şi pãrinţi

Şi ai multe rugãminţi.

Ani de dor,

Vânt şi nor

Straniu ţipãt de cocor;

Când vezi dungi,

Umbre lungi,

Faptul serii dac-ajungi.

Fiicã, fiu,

Care scriu

Un "Adio!", pe sicriu.

Greutãţi,

Libertãţi,

Altfel decât alte dãți.

Multe ploi

Şi noroi,

Fãcând pasul meu greoi.

Verde-arbust

Lãsând must,

Miere, fãrã niciun gust.

Anii mei

Scurţi şi grei,

Negãsind plãcere-n ei.

Vis târziu,

Pãmântiu,

Câini, ce latrã a pustiu.

Timp urât,

Mohorât,

Bãtrâneţi şi... cam atât.

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

Sunt un om ce uneori mă simt 
Sărac, lipsit de sentimente.

Mă prăbușesc dar mă ridic, 

Si-ncerc să urc mai sus de oponențe.

Atâta-amar, atâta suferință, 
Si mă întreb: dacă exiști, 
De ce mi-e uneori atât de greu să cred, să am credință?!

E dimineata,deja

intimpin singur zorii in singuratate.

Intr-o casa plina de fiinta mea,

pentru ca numai de ea am parte.

Toti mau lasat ...

sau eu, i-am lasat pe toti

In pace ca sa doarma noaptea-n pat,

si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.

Ma trag  de par..,

ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.

Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,

inima-mi se zbate ca dupa duiel.

In jur e trist,

si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?

Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,

si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.

Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,

de parca la meteo ar fi prognozat...

C-ar fi,un astfel de cutremur,

in mintea-mi, de am cauzat.

Cazuta-mi la pamint,

impreuna cu moralu-mi.

Ce cindva a fost menit,

sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.

As vrea sa strig din rasputeri,

sa rasune-ntreaga casa.

Dar simt ca nu mai am puteri,

si parca de nimic nu-mi pasa.

De-ar fi sa fie-asa 

cum poruncesc eu mie

Indata te-as lasa

sa nu mai suferi cit esti vie

Fac drama din nimic,

din zimbet sau imbratisare.

Probabil asa m-am invatat de mic

sa tot arunc petalele din floare.

Sa departez pe cei din jur,

sa pling, sa rid

Uneori ba sa ma bucur,

dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.

Si-mi amintesc cum imi zice-ai 

ca viata-i numai una 

Si-atunci cind m-alintai

se asternea mai toata ceata, si aparea lumina

Si cind plingeam ma sustinea-i

ca asta-i omeneste 

Cite-o lacrima sa dai 

ca sa poti sa treci peste.

Tot cei greu,

dauna vietii

Imi pling de mila mai mereu 

chipului tau din fotografii.

Si-ti destainu-i cite-o particica

din sinea mea

Si-ti spun si-n glas de ce mii frica

de pustiul din casa-ceasta

Si goluri parca se aseaza in stomac

am plins destul sau poate nu?,

Ca-ci ochii mi sau c-am uscat

mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.

Sa-ti povestesc ce-am realizat,

ce ginduri am 

Ce nou am mai creat,

ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.

Am timp dar incerc ca sa-l ignor,

incerc sa ma ascund.

Ca soarele dupa vri-un nor,

as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.

Inca mai sint copil, naiv de felul meu 

de ce oare pe Tata!?

Mi la luat Dumnezeu?!

de ce tocmai mie, una ca aceasta!?

Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea

ma-ntreb unde mii ingerul!?

Ce sta de-asupra fiecaruia,

de ce nu ma ajuta dinsul!?

Probabil cind Domnu-a impartit 

la fiecare cite unul.

Al meu nu a fost de gasit,

sa-mi lumineze drumul

Sau poate asa mi-a fost scris in stele 

sa fiu uitat de bun

Si eu si toate visele

si-ale mele daruri de Craciun.

De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger

dar al meu inca n-a ajuns la mine

Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...

nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine 

Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri, 

tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,

Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.

si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.

Si cind imi va fi mai greu,

tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.

Sa-mi zimbesti cind vreau,

cersind eu am sa-ti cer.

O raza trecand prin perdea.

Un latrat de caine.

Imi iau cheile si plec,

Ma voi intoarce maine.

In lumea asta necunoscuta,

Alb negru,fara culoare.

Cu fete pe care nu le-am vazut,

Si voci noi dar poate,

Daca as sta cu tine s-ar schimba,

Si ar prinde culoare.

As da jos perdeaua si as lasa razele sa ma imbratiseze,

Si pasarile sa cuibareasca,

In cutia mea toracica.

Si as bea cafea cu soarele,

Vorbind de luna cu un zambet,

Caci stiu ca va apune.

Si o zi noua ma asteapta.

Deci te rog fi acolo cand voi iesi din mine,

Si ma voi simti in viata.

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

În prag de vară, luna Mai răsare,

Cu straie verzi și flori în sute de culori,

Se simte-n aer parfum de sărbătoare,

Și Cerul e pictat cu aripi de cocori.

La porți se pune ramură de pară,

E Armindenul, semn de rod și spor,

Să apere de rele întreaga vară,

Și să aducă belșug în pridvor.

În căni se toarnă vinul roșu,

Cel proaspăt, amar și tămăduitor,

Să prindă forță și omul și cocoșul,

Și să alunge tot ce-i apăsător.

E timpul când pământul iar tresaltă,

Sub mângâierea soarelui cel blând,

Livezi în floare, fină dantelă albă,

Și zumzet in fiecare fir de gând.

Iar fetele se spală-n zori cu rouă,

Să fie mândre, de-al lor suflet curat,

Căci luna Mai dă viață, lume nouă,

Și vindecă tot ce-a fost însetat.

O lume-ntreagă pare o grădină,

În care viața cântă sub cerul senin,

O lună plină de speranță și lumină,

Un zâmbet cald în sufletul creștin.