Viața pe pământ
Ce este omul, fiinţa trecãtoare?
Un chip scãldat în umbre şi în soare!
Minune care-apare şi-apoi trece
Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.
Lut moale, bucuros c-a fost sãpat
Şi îngrijit, udat şi cultivat,
Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",
Şuvoi încetinit de bolovani.
Nu este fiinţa dulce şi hazlie
Mai mult decât un vers de poezie...
Se bucurã şi strofa şi poetul,
Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.
Cum trece coasa peste pipirig
Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,
Cum se deşirã firul de pe fus,
Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...
Category: Philosophical poem
All author's poems: Cristi Dobrei ![]()
Date of posting: 24 September 2022
Comments: 2
Timp de citire: ~2 min.
Views: 1902
Other poems by the author
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
În amintirea lor...
Te văd ieşind adesea din cerdac
Pe prispa care dă înspre grădină;
Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac
Şi plângi mereu, fără a fi de vină...
Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,
Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!
Iar, vremuri grele... cât un car de lut,
Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.
Te dor picioare, mâini şi... trupul tot
Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...
Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,
Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".
Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi
Şi îndrumări, pentru posteritate;
Poveţe, pentru cei ce au urechi,
Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.
Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,
Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:
Vreau să pun poza mea lângă a ta,
Să nu îţi pierdem chipul prin albume...
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
Pretențiile minciunii
Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:
Ca adevãrul sã i se supunã!
Sã strige însuşi el, la lumea toatã,
Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!
Sã-i facã propagandã: poate, poate,
Va fi crezutã în societate,
Va fi privitã ca o mamã bunã,
De toţi, nesocotita de minciunã.
Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,
În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;
Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte
Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!
Îi cere celui fãrã judecatã
Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:
A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã
Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.
Mai face multe afirmaţii grave,
Sucind, în speţã, minţile firave;
Şi se pricepe, iatã, de minune,
S-argumenteze ceea ce le spune.
☆
Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã
Cu gura ei, nãtânga de minciunã:
Cã vorba ei chiar meritã crezare
Şi cã rãmâne veşnic în picioare!
Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,
Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!
Ea nu se ruşineazã niciodatã,
Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Căci - Contrast
Inocența oarbă ce perturbă
Un suflet deloc inocent,
Adevărul îl sugrumă,
Și omul disturge persistent.
Căci știrbilor oameni viața se termină
Unde din crăpături răsare adevăr,
Iară iluzia devine ivăr,
Și sufletul se vermină.
Căci percepțiile-s ca o sticla spartă
A cărei cioburi se-mprăștie,
Incitând spre o ceartă moartă,
Ce nedreptății coase mantie.
Căci timpu-i limitat,
Și minute, ore, vieți s-au spulberat.
În căutarea unui rost,
Vor fi, sunt, și au mai fost.
Căci viața-i in debusoleu
Orice suflet dă de greu,
Iară unele suprafața atacă,
Pe când altele se-nneacă.
Căci primăvara-i înflorită,
Gingașă și preamărită,
Dar fără tine-i goală,
In inimă îmi trezește răscoală.
Tu ești cel mai dulce alin,
Iubirii-mi ești un cămin.
File multe pot să scriu,
Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.
Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,
Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,
Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,
În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.
Căci hai să facem o tocmire,
Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.
Prea multă sensibilitate în germană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Zu viel Sensibilität
Eine geringe Sensibilität ist auf ihre Art gut. Es ist gut, sensibel zu sein, unserem Bedauern Ausdruck zu verleihen, wenn jemand weniger angenehme Ereignisse erlebt hat, bei ihm zu sein, ihm zuzuhören, ihn zu beruhigen, ihn zu verstehen, seine Leiden zu lindern, mit ihm zu seufzen, mit ihm zu weinen sie einzuwickeln, wenn ihnen kalt ist, sie zu verbinden, wenn die Katze sie gekratzt hat (dass es auch ihre Schuld war, dass sie sie gekratzt hat, weil sie nicht wissen, wie man damit spielt), ihnen einen Eisbeutel anzulegen über einem verstauchten Knöchel aus dem Kühlschrank holen, ihre Tränen abwischen, ihnen Medikamente gegen das Fieber geben, Lippenbalsam, damit sie nicht so rissig werden, desinfizieren ihre blutende Nagelhaut, wenn sie nicht wussten, wie sie die Maniküre machen sollten, die sie haben wollten Nägel, die länger sind, als sie von Natur aus hatten, weil das Mode ist, und jetzt haben sie nur noch Blut daran, lasst uns Moskitonetze anbringen, damit sie sie nicht so sehr beißen, ihr Blut saugen, keine Malaria oder Gelbfieber übertragen, Nehmen wir Insektizide. Wenn sie immer noch darauf bestehen, das Haus zu betreten, holen wir uns auch einen Ventilator, um den Geruch von Insektiziden zu verbreiten. Halten Sie das Fenster offen, damit keine Mücken eindringen und der Geruch von Insektiziden herauskommt. Stellen wir den Boiler so ein, dass er auch heißes und nicht nur kaltes Wasser liefert, denn dann ist noch mehr Sorgfalt erforderlich. Volkswirtschaften berücksichtigen nicht wirklich die individuellen Bedürfnisse der Menschen, sie sind eher ein egoistisches Bedürfnis eines einzelnen Menschen.
Sparen wir auch nicht an immunstärkenden Nahrungsergänzungsmitteln wie Vitamin C, das köstlich zitronig schmeckt und nicht zu viel kostet, es ist erschwinglich, man kann es aus einer einfachen Limonade bekommen, also haben wir keinen Grund, auf den Kauf zu verzichten .
Besorgen wir uns dicke, flauschige Blusen, die nur für den Aufenthalt zu Hause gut sind. Nehmen wir ihre Gesichtspflegemaske, eine Maske, die das frühzeitige Auftreten von Krähenfüßen und Mimikfalten verhindert. Wir sind zu jung, um Falten zu haben!
Im Allgemeinen ist Sensibilität die Schwester von Großzügigkeit und Fürsorge, aber was tun wir, wenn sie außer Kontrolle gerät, neue Höhen erreicht und keine Grenzen kennt? Ist das immer noch eine wohltuende, gesunde und wohlverstandene Empfindung? Nein natürlich nicht. Schon jetzt knarrt etwas in unserem Wesen, und diese Sensibilität ist das Hauptsymptom. Es wäre angebracht, sich Fragen zu stellen: „Warum bin ich so?“, „Übertreibe ich?“, „Was führt dazu, dass ich auf im Wesentlichen triviale Dinge so heftig reagiere?“
Sie werden die Antwort irgendwo in Ihrer Vergangenheit verloren finden. Ist die Sensibilität, von der wir sprechen, das Ergebnis einer traumatischen Lebensepisode? Haben Sie bei einer Prüfung nicht so lange gebraucht, wie Sie erwartet hatten, und haben sich seitdem dazu entschieden, alles aufzugeben, weil Sie denken, dass es keinen Sinn mehr hat? Wurden Ihnen nicht die Chancen geboten, die Sie sich erhofft hatten? Konnten Sie aufgrund der Umstände nicht tun, was Sie sich vorgenommen hatten? Wenn die Antwort auf mindestens die Hälfte davon „Ja“ lautet, dann sprechen wir nicht gerade von Sensibilität, sondern von einer negativen Reaktion auf Dinge, die passiert sind, die uns vorübergehend verletzt haben und eine völlig unverheilte Wunde hinterlassen haben.
Wie könnte eine solche Wunde geheilt werden? Ich kratze immer mehr daran. Sitzen und analysieren: Woher kommt diese Wut, gepaart mit Sensibilität? Du hattest den Mut, auf ein ich weiß nicht welches schwedisches College zu gehen. Und mit 19 braucht man wirklich Mut, die Flucht zu ergreifen, das Elternhaus zu verlassen, aus einer Provinzstadt, eben in ein großes Universitätszentrum. Und was es zu sehen gibt, der Weg zum Erfolg und die interessanten Fähigkeiten, die man im Lebenslauf absolvieren kann, ist nicht nur mit friedlichen Momenten gespickt, sondern sie ist auch jemand, der gerne schreit, schreit und Studenten demütigt, weil sie diese nordische Sprache nicht perfekt aussprechen – Germanisch. dass ich die Zeitformen nicht perfekt kenne, dass ich die Grammatik und Syntax nicht beherrsche ... immer noch perfekt? Ich weiß nicht einmal, was perfekt wäre, wie perfekt wäre, und ich denke nicht, dass subjektive Perfektion eine Rolle spielen sollte. Wenn es objektive Standards gäbe, dann lohnt es sich ja, sie einzuhalten und zu versuchen, sie zu erreichen, denn so kann der Fortschritt wirklich gemessen und beobachtet werden. Wenn es sich hingegen um Ziele handelt, die nur einer will, die anderen aber nicht, macht es keinen Sinn, uns selbst zu vergleichen, denn wir können aus dem, was wir hören, sowieso nichts wertschätzen oder abwägen. Es ist sicher, dass jeder, der Schüler demütigt, weil sie es nicht genau wissen, das Herz eines Försters hat, der am Fließband Bäume fällt, ohne auf das zu achten, was er zurückgelassen hat. Ja, die Bewertungskriterien sind sehr objektiv. Wie können Sie als 58-jährige Frau, die sich ihr ganzes Leben lang nur mit Schwedisch umgeben hat, davon ausgehen, dass eine 19-jährige Schülerin Ihnen in puncto Beherrschung und Können ebenbürtig sein muss? ? Wir sind zum Lernen da. Wenn wir lernbereit geboren wären, würden wir uns nicht für eine Spezialisierung anmelden, und das war’s, was bräuchten wir, wenn wir es bereits wüssten? War es nicht billiger, keine Miete, keine Zugfahrten, keine Wohnheime, keine Bibliotheksmitgliedschaft, kein Essen und viele andere Nebenkosten? Es ist lustig, was passiert, wenn 58-jährige Frauen Sie nach ihren eigenen Werten beurteilen. Es ist so, als würde der Schüler einem 8-jährigen Kind eine Meditation geben. Damals konnte er kaum in seiner eigenen Sprache schreiben, geschweige denn auf Englisch, Französisch ... Wäre es nicht traumatisierend, ihn zu beschimpfen, weil er keine Zeit hatte, den Inhalt perfekt zu beherrschen? Während? dass die Person, die Privatunterricht gibt, im Ausdruck vage wird? Zeit, das heißt, er hätte mit seiner Mutter verhandeln können, sie zu bitten, ihn mit 5 Monaten zur Welt zu bringen, nicht mit 9 Monaten, wie es normal ist, um früher auf die Welt zu kommen, früher zu lernen, einfach weil das der Mensch ist will, wer Unterricht gibt. Es gibt auch die Frage der Erdenzeit. Solange wir auf demselben Planeten leben, haben wir alle gleich viel Zeit, 24 Stunden, nicht mehr.
Diese subjektive Perfektion anderer führt zu Empfindlichkeiten aller Art. Es macht auch keinen Sinn, danach zu streben, es zu berühren. Wir wissen nicht, was die Person will, die mit uns nicht zufrieden ist. Wir wissen nicht, was er denkt, wie er denkt, was er bevorzugt, was er nicht bevorzugt, wie viel, was, wie und in welchem Ausmaß.
Die subjektive Perfektion anderer lähmt, sowohl emotional als auch sachlich. Wenn die Schülerin jedes Mal gedemütigt wird, wenn sie den Mund öffnet, wird sie dann immer noch zuversichtlich sein, dass sie eine Chance hat, eine gute Schwedischsprecherin zu werden? Wird sie in den Tiefen ihrer Seele immer noch die Kraft finden, weiterzumachen, zu üben, zu lesen, sich zu verbessern, bis sie die Geläufigkeit, den Rhythmus und die Musikalität der Sprache erlangt? Nein, das gibt es nicht. Er hatte gute Absichten, die im Laufe der Zeit scheiterten.
Die subjektive Perfektion anderer verlangsamt, verdrängt. Als ob Ihr Lehrer jeden Ton planen würde, wann er ihn sagen soll und wie er ihn sagen soll. Würde Sie diese Lerntechnik nicht einschüchtern? Wo ist die Leidenschaft, der Charme, die unregelmäßigste und vielseitigste Schönheit der Sprache? Wann haben Sie Zeit, sich auf Vokabeln, Grammatik, Syntax und ihre Wünsche zu konzentrieren, wenn der Fokus immer auf Ihrer Sprechweise liegt? Wird es nicht zu einem Hindernis, das Sie nicht überwinden können? Behoben wie bei Multiple-Choice-Tests. Sie sind auf eine Frage gestoßen, auf die Sie nicht die richtige Antwort wissen, obwohl Sie sie bereits gut beantwortet haben. Was machst du? Bleibst du dort hängen und gehst nicht weiter, nur weil du es dort nicht weißt? Es wäre ein großer Verlust, sowohl für den Gutachter als auch (zunächst) für Sie.
Als Reaktion auf die subjektive Perfektion anderer müssen wir unsere eigenen Werte aufbauen, unsere eigene Perfektion, die aus mehreren Gründen objektiv sein muss: um nicht die Sensibilität zu erreichen, die uns daran hindert, das zu tun, was wir wollen und auch nur das zu fühlen Wir entwickeln uns so weit wie möglich weiter, ohne durch andere, andere Aspekte und Umstände eingeschränkt zu werden.
Dincolo de zgomotul minții
M-am bătut cu gânduri multe,
În tăceri de plumb închise,
Am lăsat doar mintea-n punte
Peste vise demult stinse.
Urlă noaptea de întrebări,
Fără un răspuns în cale,
Căutând prin depărtări
Un motiv de îndreptare.
Să porți lupta asta-ascunsă
Nu e semn de slăbiciune,
Ci e-o cale nepătrunsă
Către gânduri mai bune.
Nu e răul să te doară
Când se adună nori din plin,
Fiecare zi te-nvață
Să rămâi bun și senin.
Trece timpul, spală toate,
Ce-a fost greu devine piatră,
Sufletul de acum le poate
Să le ducă pe altă vatră.
Când în tine tot se-oprește
Și zgomotul s-a liniștit,
Vezi că tot ce-a fost o luptă
Te-a făcut mai chibzuit.
STRIGAT-A ÎNGERUL DIN MINE
Strigat-a îngerul din mine
Şi-nvăluit în glasul său -
Oprit-am călător în drum,
Doar eu şi umbra mea.
Strigat-a îngerul din mine
Şi-aripa i-am simţit uşor -
Oprit-am călător în drum,
Doar eu şi umbra mea.
Strigat-a îngerul din mine,
Dar nici o clipă n-am murit,
Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine
Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Cine sunt eu?
Nu sunt doar numele purtat în treacăt,
Nici umbra ce se pierde pe asfalt,
Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,
Un gând ce caută un alt tărâm înalt.
Privesc în sticlă și nu văd un chip,
Ci doar o mască prinsă într-un rol,
Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,
Ce se dărâmă într-un spațiu gol.
Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,
Sau cel ce râde când e frânt în doi?
Un foc ce arde fără să se stingă,
Sau un străin ce trece printre noi?
O luptă dură între oră și gând,
Un pas făcut pe margine de stâncă,
Sunt cel ce caută un rost pe pământ,
Purtând o taină ce rămâne adâncă.
Desfac din mine straturi de tăcere,
Să caut urma primului semnal,
Nu e un nume, nu este durere,
Ci doar un spasm din pulsul inițial.
Sunt o întrebare fără răspuns,
Pășind peste al timpului hotar,
Un adevăr sub noapte bine ascuns,
Un căutător ce nu luptă-n zadar.
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
8 November
Frumoasa! un talent deosebit în a transpune trăirile abstracte în imagini vizuale puternice. Continuă să scrii!
8 November
Doar cine a trăit atunci simte emoția pe care o transmiți prin rândurile tale, cei care am avut aceleași pasiuni când eram copii. A fost o plăcută înt...
7 November
Dureros de frumoasă. Ai pus în cuvinte o stare pe care mulți o simt, dar puțini știu să o descrie așa. Felicitări din suflet!
7 November
Piele de găină de la prima până la ultima strofă. O poezie copleșitor de sinceră, cu o forță și o demnitate rar întâlnite. Foarte frumos scris!
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Comments 2
Cristi Dobrei
Silvia Mihalachi