acedia

Doamne !

Dă-mi în noblețea ta

Puterea de-a mă mai schimba.

Chiar și acum în ceasul de pe urmă

Nu mă lăsa fără de turmă.

Adună-mă în grupul Tău sfințit,

Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.

Chiar dacă faptele spun împotriva mea,

Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.

Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit

Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.

Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,

Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.

Cu ajutorul tău și rugăciunea mea

Voi știi și crede în învierea Ta !

Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,

Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !

®️

cristi  își face cruci cu ambele mîini

pentru femeia cu o singură mînă

și eu măsor apa de la tine cu buze mici

strîmte, în care încape o buză dintr-un sărut

cristi o iubea pe femeia cu o singură mînă

iubea și proteza ei, mergea drumul atît de duios printre munți

ca un cîntec de împăcare și împotcovire

și dumnezeu lăsa de la el și nu lua

cînd cristi  a văzut limpede că a luat și

a luat singura mînă pe care o mai avea

și a lăsat în loc acel gol pe care, fără rușine îl numim

fără dumnezeu, cu alcool

cristi s-a dus sub plapuma tatălui

și de acolo a plecat cu un picior mai puțin

să șchioapete o viață întreagă

iubirea pentru mîna ei lipsă

și eu nu știu cum îmi trec povestea asta prin bluza ta

și băiatul care se ocupă de noapte a adormit

și stelele au colțuri care îmi intră în inimă

și e prima dată cînd resuscitez o piatră

să fie ăștia urmele pașilor noștri

doamne ce prăpăstii am făcut

Sufletul îmi cântă,

Asta ma încântă,

Nimic nu ma frământă,

Viata mea e ordonată,

Doar pentru mine,

O alintată.

Câte am pierdut

Am pierdut multe în viaţa aceasta,

Şi nu mai sunt eu bucuroasă,

Cum am fost parcă vreodată.

Am înnotat în sângele morţii,

Fâcând un pas,nebun

Şi straniu.

Dar nu regret,că l-am făcut 

Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.

Mi-a fost dat multe ori să greşesc,

Să plătesc şi foarte scump.

Dar chiar şi astăzi nu sunt 

Ceia care am fost .

M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb 

E bine oare ceia,ce fac? 

  Cete doare acolo jos ,copil mic si voios

  Visul tau de a fi se zice a nu deveni

  Stiu ca doare,te îneci in regret si speranta dar cui crezi ca îi pasă?...

Am un vis lucid .

Care l-aș numi stupid .

Totuș mai de mult .

Mil doream atăt de mult .

Eu pe tine te așteptam.

Căci atăt de mult mi te doream .

Că ai plecat de la mine .

Nu acceptam .

Că mai lăsat , și ai plecat .

Cănd împrejur totul era secat .

Un vis lucid a rămas .

Iar eu de la el m-am retras .

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

Soare blând,

Ușor luminând,

Și razele zboară ,

Ca o comoară.

Plăcut de toți când înțeles de nimeni,

Vând venin pe bunătatea vorbelor vândute,

Semeni și gemeni de-am fi, ne vindem ca demonii

Prin pacte ce urăsc să le recunosc valorile pierdute.

Privește-mi inima cu ură, că de iubire-s sătul,

Crezând într-o minciună adusă de minutul

Visător, ce pururi țese speranța trasă pe ață –

Muritor credul, râvnind la tot ce se minte în viață.

Familia de porțelan... o sparg constant,

Încredere de fier, arzând ca un mutant

Într-o lume încrezută și fără un crez.

Prost eu că încerc să creez.

    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mi-ai dat puterea, 
    să-nfloresc spini sub tălpile mele,
    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mai există şi oameni,
    pentru care merită să trăieşti, 
    sau să mori...
    că mi-ai dăruit această insulă pustie,
    pe care să pot naufragia,
    şi să-mi găsesc refluxul... 
    că mă pot întoarce oricând în adânc,
    târând după mine cochiliile sparte, 
    şi frânturi de cuvânt...
    
    Ţie Îţi mulţumesc Doamne,
    că dincolo de mine am găsit,
    cascadele verzi din care-mi adun, 
    bucuriile sau nefericirile mele, 
    şi-Ţi promit Ţie Doamne, 
    că am să greşesc, 
    şi-am să fiu Om, 
    să-mi păstrez calea strâmbă, 
    să calc mai departe pe spini ascuţiţi, 
    să mor mai mult cu fiecare zi,
    Îţi promit Ţie Doamne,
    c-am să fiu Om...

Ea reprezintă un sine fluid, ce amintește de stele:

Aparent, zăbovește; aparent, este suspendată în timp;

Ea pare a fi o iluzie. Este conștientă că, în acest

univers imens, nu poate întâlni o altă ființă care

să dețină un sine identic. Ea poate percepe doar

fragmente de infinit; capacitate de înțelegere și

prag al cunoașterii; orizont îndepărtat, ce desparte

marea de cer; lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Ea mângâie cu privirea azurul senin.

Albastrul stelelor în formare atinge pământul pentru

a se sălășlui în fiecare om și în toate lucrurile;

în toate florile dar și în grindină;

înghețată precum coada oricărei comete;

cometă ce poate absoarbi lumina stelelor;

idealism încărcat de praf și contemplare

într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare;

existență conservată și limbaj fosilizat,

care sunt încălzite de același soare dătător de viață

pentru a se apropia de Dumnezeu

în această realitate a nuanțelor schimbătoare,

realitate care creează un flux heliotropic.

Dumnezeu este prezent și în spațiile fragmentate

ale trecutului pe care le păstrăm în memorie.

Ea topește aceste fragmente pentru

a forma un amestec dulce-amar, caramelizat.

Numele ei este Eva și așteaptă să fie devorată

de viermi necrofagi, într-o bună zi.

Poezie de Marieta Maglas

Printre bătăile grăbite ale inimii mele obosite,
Încă mai caut un rost în clipele tăcerii nesfârșite,
Un sens profund în gânduri ce se nasc din fum și dor,
Și care ard încet, dar nu se sting, ci cer mereu mai mult, ușor.

În fiecare vis mă-mbat cu o iubire ce nu a venit,
Dar care, nevăzută, parcă toarce din sufletul meu rănit.
Aș da o viață întreagă pentru o clipă de lumină,
Să simt cum arde dragostea în piept, fără să mă mai înclină.

Doar o dată să-mi dai privirea ce pătrunde în ființa mea,
Să mă dezlegi de ghețuri vechi și să mă-mbraci cu altceva:
Cu foc, cu viață, cu încrederea că nu-i zadarnic ce trăiesc,
Că dincolo de haos și durere, și eu pot fi iubit firesc.

Un rost să simt când mă trezesc în zori, cu inima pustie,
Și să respir aerul rece al tăcerii, nu cu frică, ci cu bucurie.
Să pot ierta trecutul meu, și umbrele ce m-au legat,
Să dau curaj unei bătăi de inimă ce n-a uitat.

Să-nvăț din nou să merg spre oameni, fără teamă, fără mască,
Să cred că dragostea nu doare mereu, ci poate să renască.
Că-n haosul ce pare tot, există-un sens ce s-a ascuns,
Și că în fiecare inimă frântă, încă arde-un cer de sus.