Umbra gândului.

Te-am zărit prin ceața nopți,

Dans nebun în cerc de vânt,

Părul tău, lumina apei,

Pasu-ți, umbră pe pământ.

Știam bine, nu-i aievea,

Nu-i al meu, dar m-ai chemat.

Glasul tău era frumusețea,

Și privirea, un vis curat.

M-a cuprins un fior rece,

M-a orbit ați ochilor lucire,

Și-am iubit o zână, amorezat,

Ce-ntr-o clipă m-a uitat.

Când m-am trezit, nu eram același,

Un suflet stins de dor străin,

Prins pe veci în dragostea zânei,

Și pierdut în amintiri, pe deplin.

Durere, te-am rugat să nu vii,

În viața mea să nu apari,

Și totuși tu ai venit, grăbit,

Ca înăuntru meu, tu să fii, 

Deși niciodată nu te-am dorit,

Ți-am reproșat, starea mea,

Și de atâtea ori îmi venea,

Să te scot din viața mea în șuturi,

Căci mintea mea gândea,

Și dorea mereu noi începuturi.

Dar acum recunoscător îți sunt,

Și nu încerc să te mai confrunt,

Acum te cunosc, îți știu firea.

Prin tine durere, am cunoscut,

Cât de importantă-i fericirea.

Țara plânge de tristețe,

Subjugată de corupție,

Cu durere în glas, spune,

Deșteaptă-te, Române! 

Floare din colț de munte,

Mireasma sa, o minune,

Cu aceasta, ea îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Pădurile, cu mare spaimă,

Văd că sunt tăiate-n grabă,

Cu frică în glas îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

Râurile ce curg din munți,

Sunt martorii nevăzuți,

Care doresc a spune,

Deșteaptă-te, Române!

Chiar și aerul cel respiri,

Dacă stai să-l auzi,

Când vântul bate, îți spune, 

Deșteptă-te, Române!

Așa că ce mai aștepți,

Astăzi, glasul să asculți,

Care neîncetat îți spune,

Deșteaptă-te, Române!

În zori de zi, pe malurile Dunării,

Te-am văzut pe tine, un înger pe pământ,

Pe loc m-am pierdut în ai tăi ochi,

În ei vedeam al dragostei jurământ.

Stăteai și mă priveai cu chipul tău angelic,

Iar razele soarelui fața îți luminau,

Și valurile Dunării se mișcau în ritm melodic,

Când pe tine, frumoasă fată te vedeau.

Florile parfumau cărarea pe care mergeai,

Și își puneau pe jos ale lor petale,

Ca să calci pe ele, pe unde umblai,

Chiar și iarba îți săruta picioarele.

Când te-am zărit, inima mea pe loc ți s-a dăruit,

Fără să mă întrebe nimic, de tine s-a îndrăgostit,

Frumoasă fată, cât de mult te-am iubit,

Păcat că o stea ca tine, atât de puțin a trăit.

Zi de zi, la mormântul tău vin, sperând să te văd,

Dar singur vin, singur mă întorc, cu dorul meu nebun,

Poate într-o zi scumpa inimii mele, am să te revăd,

Când în lumea unde te-ai dus, am să mă transpun.

Un vis de iubire, un vis înlănțuit,

În ochii tăi, o mare de dor mi-ai dăruit,

Sub cerul de safire, în nopțile de mai,

Am găsit glasul iubirii, ce mă chemai.

Cu inima rănită, încerc să te găsesc,

Un freamăt de iubire în suflet îmi tresare,

Dar tu rămâi departe, o stea ce o privesc,

Glasul tău e vântul ce-aleargă-n depărtare.

Pe maluri de tăcere, am scris povești cu noi,

Cu gânduri și speranțe ce nu s-au împlinit,

Un dans al amintirii pe aripi de-amândoi,

Și visele noastre-n noapte pe veci s-au risipit.

Un vis de iubire, un ceas de fericire,

Un paradis pierdut, dar veșnic neuitat,

În universul rece, doar tu mi-ești alinare,

Iar chipul tău rămâne în inima-mi gravat.

Aș vrea să rup tăcerea, să strig în întuneric,

Să spulber tot amarul ce-n suflet am strâns,

Fără tine, sunt doar un trecător stingheric,

Cu dorul pe buze și lacrimile ce s-au scurs.

Un freamăt de iubire, un ultim dans al verii,

Te port în gând pe veci, iubirea mea curată,

Și chiar de n-ai să vii, în clipa-ngemănării,

Eu te voi iubi mereu, până la ultimata soartă.

Când te vei trezi, popor român?

Din somnul morții spre care mergi, 

Când îți vei da seama că ești stăpân?

Dumnezeu aici te-a făcut să trăiești.

Te-a făcut liber în țara aceasta, 

Dar tu singur te-ai lăsat subjugat,

De trădători care voiau doar averea, 

De pământ și popor nu le-a păsat.

Te-au făcut un cerșetor înlănțuit, 

Căci tu ai dormit și nu te-ai împotrivit, 

Când ei îți puneau taxe pe tot ce aveai, 

Tu, în frică, stăteai și doar priveai.

Când îți vei da seama de adevărul ascuns, 

Ochii ți se vor deschide, nu vei mai fi mințit, 

Te vei răscula împotriva celor ce te-au străpuns, 

Și care cu promisiuni false te-au zăpăcit.

Așa că, poporule, nu dormiți! 

Este vremea astăzi să vă treziți, 

Și, cu demnitatea lăsată de la străbuni, 

Să spunem cu mândrie că suntem români.

Un cocor in zbor lasa in vant, plutind,
O pana franta din a sa arip-ostenita,
Din graba sa neobservand ca s-a desprins,
Si cobora acum in sens opus de paradis.

Din alb, orizontul se preface-n negru,
Apoi se coloreaza-n clipe aramii,
In picajul sau domol-alegru,
Pe un suflet pana poposi.

Sufletul era la margine de trup,
Gata-gata sa se rupa.
Ultima suflare atunci fuse purtata-n vant
Cu care se pecetluise orice simtamant.

Acum e liniste. Acum e pace.
In padurea de mesteacan.
De mult lumea nu mai fusese asa
De fapt, de cand ea se stia.

Intr-o perpetuitate plictisita,
Fara o speranta de schimbare,
Din fiecare zbor ramane doar o pana
Cand cocorul propriului cer moare.

Natura, nemiscata la durere,
Privea atunci cum sufletul i se jertfea,
Asteptand cu satisfactie clipa,
Cand cu pofta il va inghiti padurea. 

Strada s-a sprijinit de cărămizile ei,

obosită de pași și de ploi.

Fiecare strop de ploaie

o aduce mai aproape de mine.

Un felinar clipește în somn,

iar umbrele se mișcă încet,

ca gânduri care ezită să plece.

O privesc.

Tăcerea ei mă apasă.

Mă apropii, o ating cu grijă,

iar pașii mei îmi șoptesc numele,

ca și cum strada m-ar recunoaște.

Aerul miroase a plecare.

Pietrele își țin răsuflarea,

iar vântul se oprește să asculte.

Poate am fost eu tăcerea,

iar apusul doar o umbră

care m-a purtat.

De ce doar eu am trecut pe aici?

De ce nimeni nu a mai venit?

Poate strada visează

că sunt încă acolo,

poate eu sunt visul ei

rătăcit în ploaie.

Sau poate

n-am fost niciodată viu,

ci doar o amintire

care învață

să tacă.

În timiditatea zorilor, timid - pipăi mucul de țigară, 

stors de nicotina trecutului, îngrămădesc...

La început - firava cenușă, 

ușor,  decopertez foița,

înveliș cu înveliș...

După un timp, răbdarea îmi aparține, 

strecor mâna, în mâna celui care,

fără să mă cunoască a izbăvit în strădanie, 

învelișul...

Descopăr neliniștea și neliniștea acelui om,

care, în trecere,  a isprăvit să mai creadă, 

simțind la fel - a împachetat până în ultimul rol,

cuprins de mirare!

Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari 
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea

De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.

………………………………

Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.

…………………………..

Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel  izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.