Meditație asupra sorții

Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.

Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.

”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.

Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.

Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.

Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.

-steinkampf

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland

Voi nu știți ce e durerea 

Nu ați gustat dezamăgirea 

Nu ştiţi rugina şi tacerea 

Ce este golul , amintirea ....

Noroc sau fericire nu-i 

Există doar o întîmplare 

Și sa te rogi tot nu ai cui

Î-ţi pui doar mintea la spălare 

Nu sunt un mucenic sau sfînt 

Dar chinul l-am custat din plin

Acum pot spune un cuvint

E doar ,,Venin''... sorbesc ,,Venin''

Increderea i-un zbor orbit 

Iubirea e joc cu sine

Credinţa e ceva clumplit 

Puterea este doar in tine 

Chiar și realitatea-i falsa

Un ghem prea crud de viermi pe trup

Speranta prea demult e arsa 

Iar in cutie doar un lup

O încheiere nu mai am

Sfârșitul e și el haios 

Cum n-ai roti sau te feri 

Tot dai de colțul cel tăios 

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Ani de chin

Care vin,

Ploaie dupã cer senin;

Când pierzi dinţi

Şi pãrinţi

Şi ai multe rugãminţi.

Ani de dor,

Vânt şi nor

Straniu ţipãt de cocor;

Când vezi dungi,

Umbre lungi,

Faptul serii dac-ajungi.

Fiicã, fiu,

Care scriu

Un "Adio!", pe sicriu.

Greutãţi,

Libertãţi,

Altfel decât alte dãți.

Multe ploi

Şi noroi,

Fãcând pasul meu greoi.

Verde-arbust

Lãsând must,

Miere, fãrã niciun gust.

Anii mei

Scurţi şi grei,

Negãsind plãcere-n ei.

Vis târziu,

Pãmântiu,

Câini, ce latrã a pustiu.

Timp urât,

Mohorât,

Bãtrâneţi şi... cam atât.

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

Vai de mine, ce cãldurã!

Sã ies la cosit? Nici gând!...

Mort de cald, retras în şurã,

Îmi bat coasa, fluierând.

Vãd acvilele pe ceruri

Cum, în cercuri, se rotesc;

Şi simt vântul, cum adie

Pe pãmântul românesc.

Scapã soarele la vale,

Scapã, cãtre asfinţit.

Vai de mine! Gata somnul!

Mai am fânul de cosit!

Curge apa-n dungi, pe frunte,

Curge, mai ales când stai;

Cã, lucrând, nici nu-ţi dai seama

C-a trecut şi luna Mai!...

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!