Fără Titlu
Ești tot mai aproape de mal,
Dar te lași dus de val.
În al sortii declin,
Prin ape adânci,
Te scufunzi ca un gând.
Și când furtuna bate cu putere,
Învolburată,
Marea cu-a sa întindere albastră
Îți dezvăluie misterul.
Iar spre seară,
Când liniștea te doboară,
Să te afunzi adânc,
cu fiecare gând,
în abisul necuprins de întunericul mării.
Poems in the same category
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Gandacelul
Vad morminte somptuoase,
Și morți trebuie sa fim cineva,
Eu vreau doar o cruce de lemn
Sa mă vegheze noaptea sub o stea..
Am fost precum un gândăcel ce trece
Neobservat,neimportant,banal,
Căci n-avea aripi colorate,
Și nu știa să cânte magistral..
Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru
Culoarea universului din el,
Simtirile-i din sufletu-i integru,
Și sentimentele-i că un albastru cer..
Din făgașul inimii
Rută prea anevoioasă
Spre zarea de acasă,
Printre visele scăldate
De ape ,-nvolburate.
Drum bătrân și ostenit
De iluzii bântuit,
Unde dorul mă strigă
Și cerul stă să curgă..
Cărări întortocheate
De lacrimi irigate,
Din ochii ce se sting
Și -n urmă se preling...
Destine -nșelătoare
În exil sub soare,
În frământari se frâng
Și sub gene plâng...
După amar de vreme,
Calea care geme,
Pe al inimii Făgăs
Mă cuprinse pătimaș..
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Am fost în Rai acum o zi
Am fost in Rai acum o zi.
Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,
iar eu nu am putut să-L refuz.
Am luat trenul de la ora 5,
în speranța de a sta cât mai mult acolo,
poate de a face și niște fotografii.
Dar mi-am uitat telefonul.
Tot drumul m-am gândit la această invitație,
și cum de El m-a ales pe mine.
Când am ajuns,
mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.
Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,
pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.
M-a poftit înăuntru,
și am băut ceai, stând turcește,
pe un nor.
“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.
“Rea.”, i-am răspuns.
Ore în șir, ziceam eu, i-am argumentat de ce,
și când l-am întrebat cât este ceasul,
mi-a spus că au trecut milenii.
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Gandacelul
Vad morminte somptuoase,
Și morți trebuie sa fim cineva,
Eu vreau doar o cruce de lemn
Sa mă vegheze noaptea sub o stea..
Am fost precum un gândăcel ce trece
Neobservat,neimportant,banal,
Căci n-avea aripi colorate,
Și nu știa să cânte magistral..
Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru
Culoarea universului din el,
Simtirile-i din sufletu-i integru,
Și sentimentele-i că un albastru cer..
Din făgașul inimii
Rută prea anevoioasă
Spre zarea de acasă,
Printre visele scăldate
De ape ,-nvolburate.
Drum bătrân și ostenit
De iluzii bântuit,
Unde dorul mă strigă
Și cerul stă să curgă..
Cărări întortocheate
De lacrimi irigate,
Din ochii ce se sting
Și -n urmă se preling...
Destine -nșelătoare
În exil sub soare,
În frământari se frâng
Și sub gene plâng...
După amar de vreme,
Calea care geme,
Pe al inimii Făgăs
Mă cuprinse pătimaș..
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Other poems by the author
Fără titlu
O noapte ca o piatră,
grea,
fără stele.
Sunt doar eu,
se aud și greierii.
Vor mai fi astfel de nopți
opace,
imaginându-mi
altceva,
fără să mă gândesc prea mult,
nimic care să mă tulbure.
E târziu...
Liniștea mă ține trează.
În depărtare, se ivește
o lumină slabă.
Vreau să mă apropii
dar închid ochii
și le las să treacă.
Dincolo de farmecul întunericului,
incerte
idei needitate.
Fără Titlu
Te-am strigat adesea prin pădure,
Nu-mi răspundea decât ecoul ei.
Te-am căutat de la apus până la răsărit
Era ciudat că-n fiecare creatură
Privirea îmi fugea.
Erai acolo, erai aproape
Și-n foșnetul frunzelor uscate
Te simțeam.
Cutremurată până-n oase...
Las să mă plouă.
Vreau să te strig din nou
Dar mă tem că nu mai vii
Te-ai dus
și nici nu știi
că
Ai rămas un trecător necunoscut.
Tu cu mistere,
Eu cu un dor de dorul nepătruns
Și vise spulberate de tăcere .
Cinci Elemente
îndepărtate orizonturi
dezordine și haos în minte,
continua să se reflecte pe foaie
negru de creion
abstracte lanțuri de imagini.
ce mister ascunde marea,
când ale sale ape se varsă
în altă apă?
ce ascunde adâncul pădurilor
când razele nu pot pătrunde?
ce înfățișare are aerul
atunci când trece tot prin aer?
în ce se transforma focul
când arde în flăcări eterne?
neîncetate lanțuri de imagini
în orizontul unei neîncetate căutări
gândurile zboară
în umbre de eter.
Fără titlu
O noapte ca o piatră,
grea,
fără stele.
Sunt doar eu,
se aud și greierii.
Vor mai fi astfel de nopți
opace,
imaginându-mi
altceva,
fără să mă gândesc prea mult,
nimic care să mă tulbure.
E târziu...
Liniștea mă ține trează.
În depărtare, se ivește
o lumină slabă.
Vreau să mă apropii
dar închid ochii
și le las să treacă.
Dincolo de farmecul întunericului,
incerte
idei needitate.
Fără Titlu
Te-am strigat adesea prin pădure,
Nu-mi răspundea decât ecoul ei.
Te-am căutat de la apus până la răsărit
Era ciudat că-n fiecare creatură
Privirea îmi fugea.
Erai acolo, erai aproape
Și-n foșnetul frunzelor uscate
Te simțeam.
Cutremurată până-n oase...
Las să mă plouă.
Vreau să te strig din nou
Dar mă tem că nu mai vii
Te-ai dus
și nici nu știi
că
Ai rămas un trecător necunoscut.
Tu cu mistere,
Eu cu un dor de dorul nepătruns
Și vise spulberate de tăcere .
Cinci Elemente
îndepărtate orizonturi
dezordine și haos în minte,
continua să se reflecte pe foaie
negru de creion
abstracte lanțuri de imagini.
ce mister ascunde marea,
când ale sale ape se varsă
în altă apă?
ce ascunde adâncul pădurilor
când razele nu pot pătrunde?
ce înfățișare are aerul
atunci când trece tot prin aer?
în ce se transforma focul
când arde în flăcări eterne?
neîncetate lanțuri de imagini
în orizontul unei neîncetate căutări
gândurile zboară
în umbre de eter.
Fără titlu
O noapte ca o piatră,
grea,
fără stele.
Sunt doar eu,
se aud și greierii.
Vor mai fi astfel de nopți
opace,
imaginându-mi
altceva,
fără să mă gândesc prea mult,
nimic care să mă tulbure.
E târziu...
Liniștea mă ține trează.
În depărtare, se ivește
o lumină slabă.
Vreau să mă apropii
dar închid ochii
și le las să treacă.
Dincolo de farmecul întunericului,
incerte
idei needitate.
Fără Titlu
Te-am strigat adesea prin pădure,
Nu-mi răspundea decât ecoul ei.
Te-am căutat de la apus până la răsărit
Era ciudat că-n fiecare creatură
Privirea îmi fugea.
Erai acolo, erai aproape
Și-n foșnetul frunzelor uscate
Te simțeam.
Cutremurată până-n oase...
Las să mă plouă.
Vreau să te strig din nou
Dar mă tem că nu mai vii
Te-ai dus
și nici nu știi
că
Ai rămas un trecător necunoscut.
Tu cu mistere,
Eu cu un dor de dorul nepătruns
Și vise spulberate de tăcere .
Cinci Elemente
îndepărtate orizonturi
dezordine și haos în minte,
continua să se reflecte pe foaie
negru de creion
abstracte lanțuri de imagini.
ce mister ascunde marea,
când ale sale ape se varsă
în altă apă?
ce ascunde adâncul pădurilor
când razele nu pot pătrunde?
ce înfățișare are aerul
atunci când trece tot prin aer?
în ce se transforma focul
când arde în flăcări eterne?
neîncetate lanțuri de imagini
în orizontul unei neîncetate căutări
gândurile zboară
în umbre de eter.