Fără titlu

Mă întreb cu ce am greșit eu oare 

Când fericirea doar o amintire pare.

Zâmbetele tale dulci s-au dus departe, 

Iar acum o mare de regrete ne desparte.

Drumul meu după pașii tăi se ghida, 

Ritmul inimii mele doar tu îl puteai schimba, 

Dar nu mai e nimic cert în lumea de astăzi, 

Și doar cu tine acum aș găsi ale realității oglinzi.

Cu gândul dus departe, dar mereu la tine,

Știu că doar vina mai e-n suflet la mine

Si aștept și doar la greșelile veșnice mă gândesc, 

Până când, tristă, singură și îngândurată ațipesc.

O vreme, m-ai făcut să mă simt liberă și curajoasă, 

Însă acum orice hotărâre a mea mi se pare copilăroasă.

Cu tine puteam fi oricând, oricine, 

Dar am rămas să fiu eu doar cu mine.

Poate că povestea noastră se încheie aici, 

Poate că am să aștept de furie să te vindeci, 

Sau poate că voi accepta și acum vina ca fiind a mea,

O crimă obișnuită în lumea pașnică din iluzia ta.

Motto:Bunul meu vorbind despre razboi

...cazut ca o amintire in mintea unui batran

ma scotoceam de vlaga dans sinistru

ma ridicam  si-n ceata cautam

sa ma intorc...dar asta-i peste poate

iar ea tot secera dansand prin jur

incremenit am asteptat sa vina

dar a trecut si glasu-i ca de tina

l-am ascultat cum tot vibra in noapte

Ridica-te fiinta si te du

Pe tine te asteapta alta Moarte

La umbra ta aș vrea să stau,

Cand soarele arde fierbinte,

Si inima de vrei ție ți-o dau,

Că bate pentru tine și ea nu minte

Aș vrea să îți sărut obrazul,

Și să îți mângâi ale tale pleoape,

Să pot să-ndepărtez necazul,

Și să te simt cât mai aproape

Tristețea se simte pe chipul tău,

Și am aflat acum de unde vine,

Și văd că între voi este un hău,

Așa că te invit să vii spre mine

Să-l uiți pe cel ce amăgirea ți-a adus,

Nu pare pe moment să fie prea ușor,

Eu mâna ți-o întind și-aș vrea nespus,

De ea să te agăți și să pornim în zbor

Poate că ridicarea îți va face bine,

Și vom învinge-a gravita către pământ,

Te-aș duce în balon spre înalțimi cu mine,

Și ți-aș șopti cuvinte dulci de-alint

Dacă acum socoți că nu se poate,

Să fii cu omul ce iubire îți arată,

Te las să-ți plângi

dezamăgirea zi și noapte,

Și-apoi să te întorci la cel ce

dragostea...ți-o poartă!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Să tacem, şi să fim doar doi,
în plină gălăgie.
Să te cuprind, cum numai noi,
doar tu şi luna ştie.

Doar tu mă faci sa plîng,
ca un copil zîmbind.
Cum frunza caden-ncet,
ades pot sa te-astept.

Ades pot să admir,
şi să iubesc mereu.
Eşti tot cu ce respir,
iar eu, alesul tău?

Azi voi merge la plimbare,

Pe poteca cea norocoasă,

Aici am căpătat eu un sărut,

Și-a-nceput iubirea noastră

Era pe vremea studenției,

Când inima mi-a fost furată,

De chipul și ochii unei fete,

Care apoi mi-a devenit nevastă

Și bine îmi aduc aminte,

Că era  zi și era toamnă,

Vântul ne adia în plete

Ce fericiți eram noi doamnă

Pe poteca mică amintită,

Ne-am mărturisit iubirea,

Eu spunând ceva în șoaptă

Ea ducând în jos privirea

Stiu c-am roșit întâia oară,

La vorbele ce le-am rostit,

Și a durat multe minute,

Până ce eu mi-am revenit

Țin minte se uita în jur,

Nimeni cu mine să o vadă,

Când noi cu foc ne sărutam,

La căpătul potecii în livadă

......................................

La plimbare am fost noi doi,

Să-ne-amintim de întâlnire,

De ale noastre cuvinte dulci,

Ce le rostim și azi fără oprire

Acum după atâția ani,

Când pe potecă am pășit,

Ne-am sărutat a mia oară,

Simțind că-s tare fericit

Ce povestesc e purul adevăr,

Trăit de mine și-a mea soție,

Vorbesc de alte vremi și obiceiuri,

Când o iubeam în crâng... pe-a mea Marie

Pe cand el admira sufletul ei sui-generis

Il tranforma intr-o artă de nedescris

Cu-n fel de iubire greu de ucis

Prea putin usor de descris

Ochii ia pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins

Insa al ei zambet ramane de nedescris

Caci minunea nu o explici, o crezi precis.

Atinge un apogeu catharsis

Prin ale sale descrieri sinopsis,

Dar ale lui fagaduinte nu-s fara de schepsis,

Doreste in schimb iubire, oferita proeresis

Se creaza un ideal de neatins

Care lasa o aura miozotis

Prea constient cu-n fel precis

“Arta e iubire”, foarte bine zis.

Ești tot mai aproape de mal,

Dar te lași dus de val.

În al sortii declin,

Prin ape adânci,

Te scufunzi ca un gând.

Și când furtuna bate cu putere,

Învolburată,

Marea cu-a sa întindere albastră

Îți dezvăluie misterul.

Iar spre seară,

Când liniștea te doboară,

Să te afunzi adânc,

cu fiecare gând,

în abisul necuprins de întunericul mării.

îndepărtate orizonturi

dezordine și haos în minte,

continua să se reflecte pe foaie

negru de creion

abstracte lanțuri de imagini.

ce mister ascunde marea,

când ale sale ape se varsă

în altă apă?

ce ascunde adâncul pădurilor

când razele nu pot pătrunde?

ce înfățișare are aerul

atunci când trece tot prin aer?

în ce se transforma focul

când arde în flăcări eterne?

neîncetate lanțuri de imagini

în orizontul unei neîncetate căutări

gândurile zboară

în umbre de eter.

Te-am strigat adesea prin pădure,

Nu-mi răspundea decât ecoul ei.

Te-am căutat de la apus până la răsărit

Era ciudat că-n fiecare creatură

Privirea îmi fugea.

Erai acolo, erai aproape

Și-n foșnetul frunzelor uscate

Te simțeam.

Cutremurată până-n oase...

Las să mă plouă.

Vreau să te strig din nou

Dar mă tem că nu mai vii

Te-ai dus

și nici nu știi

că

Ai rămas un trecător necunoscut.

Tu cu mistere,

Eu cu un dor de dorul nepătruns

Și vise spulberate de tăcere .