Cred

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor

Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc

Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor

Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp


Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..

O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei

Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ

Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat


A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu

O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig

Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''

Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva

O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți

Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?

Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi


Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma

Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid

Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva

Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''

Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea

Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi

Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc

Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii


Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești

E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Uscată curge liniștea-n vene

Secunda bate lipsită de timp

Ochii fixează nesfârșit cerul

Drumul e lung fără stele

Poarta răsare orbitor în beznă

Deschide tăcută hotarul etern

Ascultător sufletul pășește vrăjit

Numără mut treptele infinite

Un muget sparge liniștea

Mâini ascuțite apucă  și trag

Zgârie fierbinte urlând infernal

Căderea aprinde-ntuneric

Pământul înghite lăsând oase goale

Ascunde rânjetul înghețat

Ceasul tremură inutil

Întors la etern timpul dispare

Trezește-te....trezește-te.... e doar un coșmar

Ochii tremură privind în gol

Ce e?... Cine?....Ce?

Va fi mai încolo......va fi...

A fi nu va mai fi

Deocamdată e bine

Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.

Coborând, din cer de-a lungul apusului, pășând pe a soarelui raze.

Speranțele și visele, zboară bătând din frumoasele aripi, pline de luciul miilor de stele.

Coborând din ceruri, cu speranța în viața, fără vicii și iubire sfântă fără multe fraze.

Creatorii, nevinovați cu puritate în suflet,  credința sa o trasmit fără motive rele.

Creatorii destinului, vieții care deja a trecut, cu mii de ani în urmă.

O viața, ce sa terminat, atât de ușor ca o singură clipă în a soarelui apus.

Și în zguduirea, sa zbuciumata și groaznică,  ca mii de bivoli în cea mai mare turmă.

Ușor, a citit sensul vieții oricărui  om, fără multe cuvinte care  trebuiau de spus.

Visele neîmplinite, sunt ca o carte a copilăriei,  care se reflectă în clipele vieții.

Când  ne-au văzut visele noastre pe noi la răscrucea destinui, parcă nu ar fi văzut sclipirea din ochii obosiți.

Este greu, de văzut  și de auzit ,cum gândurile cu greutatea munților  cad în pragul dimineții.

Este greu, de primit,  viața unui lup singuratic ce traversează marginea universului construiut pe oasele visătorilor omoriți .

Doar curajoșii,  care au putut să se ridice din genunchi roși până la sânge își creează destinul.

Și  sufletul este calm și plin de bunăvoință,  atunci când și-au găsit  propria sa pace.

Vă rog,  să turnați în pahare  curajul, pentru oameni ca să treacă prin această tristețe atingănd seninul.

Că  atât de tare sunt pline paharele cu frică și ură încât chiar și demonul de pe umărul stâng tace.

 Trebuie, doar să înțeleagă  oamenii, că este un mare păcat tăcerea indifirentă.

De fapt, voința și efortul  fiind apa râului  care schimbă chiar și forma pietrilor cu timpul trecător.

Nu trăiiți ca mașinile  care sunt create pentru o sclavie obsedată și permanentă.

Trăiiți, suprinși de o obsesie nebună neuitând de frumusol sens al vieții devenind deja un om nemuritor.

Treziți-vă oameni buni,doar nu sunteți o turmă de berbeci care umblă în rând ascultând glasul blestemat. 

Treziți-vă oamenii, cercurile iadului deja  sunt predestinate pentru noi.

Treziți-vă, ridicați-vă, priviți în jur, lumea este foarte frumoasă chiarți are miile de minuni ce sunt de nenumărat.

Uitațivă doar în oglindă și îți vei vedea păcatul și sufletul murdărit de noroi.

Nu există o pedeapsă mai teribilă pentru cei care și-au vândur propriile vieți pentru zvonurile galbenilor aurii.

Greu e  să privim tortura conștiincioasă a celor care și-au pierdut viața primind gustul aspru de blestemare.

Trăiți visele frumoase  pentru propriile dorințe strălucitoare și străvezii.

Trăiește astfel încât să pară că în curând soarele va înceta să mai strălucească fără  a voastră chemare.

Farmecul  lumii,  se descoperă  prin prisma luminii  orașelor într-o seară liniștită.

Sute  și miile, de sclipiri din îndepărtare lumenează drumul spre  pacea mult dorită.

Întâlnirile  și despărțirile, trecerea pentru totdeauna a pragului în direcția necunoscută.

Câștigurile și dezămăgirile, deschiderea ușilor noi pentru rupereaa funiei de pe gât strânsă pe vremea cea mai posmorită.

În umbra sufletului tău,

Îmi caut iarăși adăpostul,

Oamenii vorbesc de rău,

Și în viață care este rostul?

A nimănui îmi este cântul,

Chiar și tu mă vei uita,

Rămâne ne citit cuvântul,

Prin care viața palpita.

E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.

Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.

E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.

În mâinile tale mă topesc încet,
Tu ești lumina, eu – al nopții cer,
Îți arde inima, un foc nestins,
Iar eu, iubind, mă las cuprins.

Te caut printre umbre reci,
Aștept să-mi simți chemarea-n gând,
Dar soarta-mi scrie pași prea seci,
Și dorul arde-n tăcere blând.

Cu ochii tăi mă cauți iar,
Dar eu privesc, păstrez mister,
Întind spre tine mâini de jar,
Să aprindem stele-n cer.

Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.

Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.

Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.

Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.

Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.

În umbra sufletului tău,

Îmi caut iarăși adăpostul,

Oamenii vorbesc de rău,

Și în viață care este rostul?

A nimănui îmi este cântul,

Chiar și tu mă vei uita,

Rămâne ne citit cuvântul,

Prin care viața palpita.

E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.

Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.

E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.