Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Diana Viscun
Дата публикации: 24 февраля
Просмотры: 158
Стихи из этой категории
Gandacelul
Vad morminte somptuoase,
Și morți trebuie sa fim cineva,
Eu vreau doar o cruce de lemn
Sa mă vegheze noaptea sub o stea..
Am fost precum un gândăcel ce trece
Neobservat,neimportant,banal,
Căci n-avea aripi colorate,
Și nu știa să cânte magistral..
Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru
Culoarea universului din el,
Simtirile-i din sufletu-i integru,
Și sentimentele-i că un albastru cer..
Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Eticheta
Oh suflet drag,
Oare ce însemn yo pentru tine ?
Oi fi o dulce amintire
A unor vremuri de mult apuse ?
Sau poate urma unui dureros ghimpe ,
Care o lasat în urma numai o adâncă urma?
Plăcuta sau dureroasa
Urma mea ,draga om
Este numa așa cum o dorești tu a o vedea
Căci în toată povestea vieții tale
Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător
Doar un canal de comunicare
Prin care altu a lasat un mesaj
Descifrat sau nu de tine
Însă tu, te ai preocupat mai mult
De a pune o eticheta alba sau neagra
În jurul gatului meu....
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Realitate
Încerci să porți șiragul de safire,
Dar gândul îți zboară la mătănii.
Și sufletu-i pe altarul de jertfire
De a uita c-au fost năzdrăvănii.
În iarba deasă, verde și în cețuri,
Oare se ascunde un spiriduș poznaș,
Ce se tot joacă cu ale tale simțuri
Și te include ca fiind părtaș?
Doar este timpul ce trece ca vântul
Peste iarba verde și ființe, grăbit.
El cârmuiește de veacuri Pământul
Și te-nconjoară în zboru-i robit.
Ți-amintește că viața-i frumoasă
Și să trăiești fără regret în prezent.
Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă
Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.
Gandacelul
Vad morminte somptuoase,
Și morți trebuie sa fim cineva,
Eu vreau doar o cruce de lemn
Sa mă vegheze noaptea sub o stea..
Am fost precum un gândăcel ce trece
Neobservat,neimportant,banal,
Căci n-avea aripi colorate,
Și nu știa să cânte magistral..
Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru
Culoarea universului din el,
Simtirile-i din sufletu-i integru,
Și sentimentele-i că un albastru cer..
Ce e Viața?
Mai stau și mă mai gândesc
ca și un tip vorbăreț
Ce e lumea asta întreagă
de trăim noi intregi atât de brusc?
Uneori mă gândesc daca suntem reali,
sau dacă suntem o simulare controlată
De un simplu tip ce stă la calculator
văzând cum se mișcă omuleții ăia mici.
Cred în Dumnezeu și in existența sa
dar, mă mai intreb
Cum de am apărut noi dintr-o dată?,
oamenii de știința spun
Că am apărut de la big-bang,
dar, de unde a apărut acel bang
Dacă înainte nu era nimic în galaxia noastră?
Poate sunt eu mai ciudățel,
dar mereu mă gândesc
De unde am apărut noi ca și omenire
dacă înainte nimic nu era sub stăpânire?
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Eticheta
Oh suflet drag,
Oare ce însemn yo pentru tine ?
Oi fi o dulce amintire
A unor vremuri de mult apuse ?
Sau poate urma unui dureros ghimpe ,
Care o lasat în urma numai o adâncă urma?
Plăcuta sau dureroasa
Urma mea ,draga om
Este numa așa cum o dorești tu a o vedea
Căci în toată povestea vieții tale
Cândva ai să realizezi că am fost doar un emițător
Doar un canal de comunicare
Prin care altu a lasat un mesaj
Descifrat sau nu de tine
Însă tu, te ai preocupat mai mult
De a pune o eticheta alba sau neagra
În jurul gatului meu....
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Realitate
Încerci să porți șiragul de safire,
Dar gândul îți zboară la mătănii.
Și sufletu-i pe altarul de jertfire
De a uita c-au fost năzdrăvănii.
În iarba deasă, verde și în cețuri,
Oare se ascunde un spiriduș poznaș,
Ce se tot joacă cu ale tale simțuri
Și te include ca fiind părtaș?
Doar este timpul ce trece ca vântul
Peste iarba verde și ființe, grăbit.
El cârmuiește de veacuri Pământul
Și te-nconjoară în zboru-i robit.
Ți-amintește că viața-i frumoasă
Și să trăiești fără regret în prezent.
Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă
Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.
Другие стихотворения автора
2018
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.
Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.
Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.
Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Arată drumul nostru...
În mâinile tale mă topesc încet,
Tu ești lumina, eu – al nopții cer,
Îți arde inima, un foc nestins,
Iar eu, iubind, mă las cuprins.
Te caut printre umbre reci,
Aștept să-mi simți chemarea-n gând,
Dar soarta-mi scrie pași prea seci,
Și dorul arde-n tăcere blând.
Cu ochii tăi mă cauți iar,
Dar eu privesc, păstrez mister,
Întind spre tine mâini de jar,
Să aprindem stele-n cer.
2018
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.
Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.
Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.
Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Arată drumul nostru...
În mâinile tale mă topesc încet,
Tu ești lumina, eu – al nopții cer,
Îți arde inima, un foc nestins,
Iar eu, iubind, mă las cuprins.
Te caut printre umbre reci,
Aștept să-mi simți chemarea-n gând,
Dar soarta-mi scrie pași prea seci,
Și dorul arde-n tăcere blând.
Cu ochii tăi mă cauți iar,
Dar eu privesc, păstrez mister,
Întind spre tine mâini de jar,
Să aprindem stele-n cer.
2018
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.
Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.
Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.
Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.