Cred

E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.

Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.

E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.

În umbra sufletului tău,

Îmi caut iarăși adăpostul,

Oamenii vorbesc de rău,

Și în viață care este rostul?

A nimănui îmi este cântul,

Chiar și tu mă vei uita,

Rămâne ne citit cuvântul,

Prin care viața palpita.

În mâinile tale mă topesc încet,
Tu ești lumina, eu – al nopții cer,
Îți arde inima, un foc nestins,
Iar eu, iubind, mă las cuprins.

Te caut printre umbre reci,
Aștept să-mi simți chemarea-n gând,
Dar soarta-mi scrie pași prea seci,
Și dorul arde-n tăcere blând.

Cu ochii tăi mă cauți iar,
Dar eu privesc, păstrez mister,
Întind spre tine mâini de jar,
Să aprindem stele-n cer.

Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.

Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.

Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.

Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.

Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.

Oh suflet drag, 

Te rog,

Te implor... ,

Oprește-te! 

Nu vezi ca doar ție

Rău iti aduci ! 

Tremuri dezorientat,

În deriva plutești, 

Pierdut de sens și rost, 

Inecat in frici,

Constrâns de emotii..

Și totuși...

Spui ca ești bine 

Chipul te arde, te ustura , 

Când zambetul trebuie sa-l inforesti 

Dar în suflet este infern ...

Vitalitatea și rosu din obraji 

Numai in paharul de vin se mai găsesc 

Care este acum mai rosu 

Decât buzele tale ... 

Ochi ce luceau a sperante 

În noapte s-au pierdut 

Rataceac printre stele 

In urechi auzi 

Vorbe din alte lumi

Care te îndruma spre alt sine 

De frici lipsit

De încredere ai sa-l asculți 

Fără sa te întrebi cine este 

Doar sa asculți orbește 

Ale lui spuse 

Caci singurul îndrumător a rămas 

Singura lumânare care se arde pe sine 

Spre a te lumina pe tine 

A ieși din labirinturi iluzorii 

Unde frica și deznădejdea 

Domnesc în liniște 

Cu un parfum apăsător .

Asa ca lumina accept-o 

Și bine uita te

Pe unde calci 

Caci in cele din urma 

Ceara se va topi 

Singur vei rămâne iar 

Și numai de tine ține 

Dacă ai reușit 

A găsi 

Portița de lumina.

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Fulgi de nea, 

Ce cad din cerul purpuriu, 

În culori de timichea, 

Ce cad pe pământul auriu. 

Fulgi de cristale, 

Înghețate de dor, 

Stinși în inimile tale 

Ce cântă în cor. 

Iarna vine, vremea rea se întoarce,

Pe zăpada cristalină de fum, 

Cum vântul răsună în sosire, 

Iarna a venit de acum. 

Viscolul îmi troienește gândurile,

Ce se varsă din dor, 

Ziua să mi-o astupe tăcerile, 

Iarna se renaște cu un blând amor, 

Copacii tremură, iarba se înnegrește,

Cum atmosfera e albă, 

Ce pleacă zburând în avânt

Ziua noastră se albăstrește. 

Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.