Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 24 октября 2022
Просмотры: 1360
Стихи из этой категории
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Pot
Pot sa ating o minunata,feerica stea
Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..
Pot sa zbor precum pasarile-naripate
Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..
Pot sa străbat oceanul întins
Căci gândul meu e de necuprins..
Pot sa fiu un înger cu aripi înalte
Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..
Pot sa ajung oricât de departe
Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..
Pot cuprinde întreg Universul,
Căci gândul meu e infinit,
E mai presus decât versul..
Вермут и пачка сиг
Надеваю рукова из зажигалок,
Всё как обычно из говна и палок.
Нагоняет психоз и животный страх,
Чувства будто живу просто так.
Видели бы мои родители этот пиздец!
Страшный сентимент бы их оповерг.
Снимаю всё на старой камере,
И рядом с девочкой, нагоняет моногамия.
Шесть часов торчу, ломаюсь,
И думаю страсть это или, я кончаюсь.
Тревожно смотрю глазами в потолок,
Ведь жизнь даёт заново урок.
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Filozofia unei povești
Noapte de martie, cod galben de vânt
Gândurile îmi zboară rând pe rând
Visele rătăcesc grăbite parcă și ele
Se pierd pe cer, în lumină de stele.
Ai fost doar vis și vis vei rămâne
Un vis nestins pe această lume
Un vis ascuns ce încă mai arde
Când seara rătăcesc prin câte-o carte.
Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea
Și simt cum mi te șoptește amintirea
Și deși am purtat singură al tăcerii război
Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.
... Că tot am făcut pasul în trecut...
Și-am scos sufletul de pe mut
Mă-ntreb așa de pură filozofie
Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?
În cartea vieții mele ai fost autor
M-ai trecut prin toate stările unui om
...am crezut intr-o poveste specială...
M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.
De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,
Înecate în amintirea ta tot mai profundă
Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat
Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...
Scheletul
Sunt prizonierul vocilor de gheață
Ce îmi vorbesc cu aer șfichiuit
Despre tărâmuri reci și-ntunecate
Unde pe veci îmi voi găsi mormânt.
Înfiorat de recea lor vorbire
Mă las cuprins de frigul vorbelor ce dor
Și răscolesc în jarul stins al vieții
Cu un vătrai din os de la picior.
Cu pălăria mea de om bătrân
Și cu o zdreanță veche drept costum,
Fără tovarăși să mă-ndemn la drum
Rămân schelet într-un mormânt de lut.
Pot
Pot sa ating o minunata,feerica stea
Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..
Pot sa zbor precum pasarile-naripate
Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..
Pot sa străbat oceanul întins
Căci gândul meu e de necuprins..
Pot sa fiu un înger cu aripi înalte
Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..
Pot sa ajung oricât de departe
Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..
Pot cuprinde întreg Universul,
Căci gândul meu e infinit,
E mai presus decât versul..
Вермут и пачка сиг
Надеваю рукова из зажигалок,
Всё как обычно из говна и палок.
Нагоняет психоз и животный страх,
Чувства будто живу просто так.
Видели бы мои родители этот пиздец!
Страшный сентимент бы их оповерг.
Снимаю всё на старой камере,
И рядом с девочкой, нагоняет моногамия.
Шесть часов торчу, ломаюсь,
И думаю страсть это или, я кончаюсь.
Тревожно смотрю глазами в потолок,
Ведь жизнь даёт заново урок.
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Filozofia unei povești
Noapte de martie, cod galben de vânt
Gândurile îmi zboară rând pe rând
Visele rătăcesc grăbite parcă și ele
Se pierd pe cer, în lumină de stele.
Ai fost doar vis și vis vei rămâne
Un vis nestins pe această lume
Un vis ascuns ce încă mai arde
Când seara rătăcesc prin câte-o carte.
Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea
Și simt cum mi te șoptește amintirea
Și deși am purtat singură al tăcerii război
Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.
... Că tot am făcut pasul în trecut...
Și-am scos sufletul de pe mut
Mă-ntreb așa de pură filozofie
Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?
În cartea vieții mele ai fost autor
M-ai trecut prin toate stările unui om
...am crezut intr-o poveste specială...
M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.
De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,
Înecate în amintirea ta tot mai profundă
Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat
Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...
Другие стихотворения автора
DIN CREDINȚĂ
Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS a fost crucificat.
Bat clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări cu multe lacrimi
Heruvimii norii risipesc
Cu glasul lor divin cântând din psalmi…
În zori IISUS HRISTOS A ÎNVIAT!
Lumea creștină s-a bucurat
În casă ruga-i spusă evlavios,
De îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii privesc cum ceru-i luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT !.
Colosul
Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.
Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.
Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .
Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus era escaladat……
Un fulg
Te simt pe geană
Fulg alb, vălurat și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb efemer.
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
DRAG CUVÂNT….
Dacă, să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat
…………………………………………………..
Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate! Trist mormânt.
DIN CREDINȚĂ
Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS a fost crucificat.
Bat clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări cu multe lacrimi
Heruvimii norii risipesc
Cu glasul lor divin cântând din psalmi…
În zori IISUS HRISTOS A ÎNVIAT!
Lumea creștină s-a bucurat
În casă ruga-i spusă evlavios,
De îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii privesc cum ceru-i luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT !.
Colosul
Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.
Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.
Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .
Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus era escaladat……
Un fulg
Te simt pe geană
Fulg alb, vălurat și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb efemer.
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.
Când ziua-i doar o zi
În fiecare zi,
Poate și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când, ziua îmi dă povața
Să nu uit nimic
Nici chiar pe mine.
……………………………………………….
Din timpul ce-a rămas
Pentru apus, extaz apus,
Iau dalta și cioplesc
Neînțelesul meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.
…………………………………………………..
Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu reverență,
Pe toate vă adun.
DRAG CUVÂNT….
Dacă, să vii ai vrut
Și n-ai putut
Am să te iert…
Dacă, de viață țintuit
Totuși ai venit
Nu am să uit …
Dar ai tăcut și ai plecat
Și te-am strigat
Și am strigat…
De ce-ai plecat
În locul meu?
Eu m-am rugat
La Dumnezeu
Să rămâi TU
Și să plec eu
Dar el pe tine te-a chemat
…………………………………………………..
Te strig și nu te-aud
Te plâng și nu te uit
Frate! Drag cuvânt…
Frate! Trist mormânt.