Doar promisiuni !

Stiți când aven nevoie

De cel mai mare curaj?

Când ajungi să spui :

Sunt  pregătit  poți să vii!!

Depinde pe cine aștepți !...

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

De ce a trebuit să trecem prin toate?

Am crezut că am întânlit iubirea ...

Înte noi, erau toate bune și frumoase,

Eu chiar te-am plăcut de la început,

Îmi părea ziua norocoasă 

Mă bucuram, că te-am cunoscut,

Mă-ai încredințat, că ești persoana care

Îmi poate fi pereche ce-o caut

Ți-am încredințat inima mea 

Ca tu să ai grijă de mine și de ea

Dar, ai fost în stare, să joci -teatru- atâta vreme 

Ai plecat, fără o vorbă un cuvânt,

Nu am să mor, că n-ai părăsit 

Regret, că drumul l-am rătăcit.

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.

Se știe că este o legătură de afecțiune mai mare între bunici și nepoți.

Asta se poate explica.De cele mai multe ori,părinții sunt prea tineri,

fără expierență. A fi părinte e o răspundere foarte grea.Un părinte tânăr 

nu se compară cu unul la al doilea sau al treilea copil.Deja într-o relație

trebuie perioadă de acomodare-rodajul-cum s-ar spune:

     Doi tineri constată că se iubesc,au curajul și se căsătoresc. Pe parcurcs

descoperă că nu-i leagă nimic în afară de dragoste.Ce fac? Rămân sau 

renunță? În aceste condiții, vine un copil? e foarte greu pentru cel ce riscă.

E greu pentru părinți și pentru viitorii copii, ce-i așteaptă? Marea majoritate

intră în responsabilitatea bunicilor. Aici vor avea liniște și dragoste.Părinții 

vor exista dar la distanță. Însă, bunicii sunt mereu aproape, îi iubesc ca pe ochii 

din cap. Ei sunt fericiți, că au ocazia să fie a doua oară părinți ....dar nepoții 

tânjeșc după dragostea părinților. Ei sunt fericiții să trăiască lângă părinții și 

vacanțele cu bunicii și poveștile lor. 

Iubirea, este cea mai mare comoară,

Dacă ai grijă de ea ca să nu moară,

Dacă te întânlești în viață cu norocul

Uneori se stinge ușor, precum focul.

Arde încet și moare, privindu-te în față

Se rupe ușor ca firul de ață,

Unul din doi zice că-i trădare

Cel ce nu-și mai găsește alinare.

De fapt dragostea, nu se mai simte 

Unul pe altul se jigneste se minte

Căsnicia, iubirese se rupe se stinge

Degeabe unul din doi, obosește să strige.

Inima e cea pe care o doare

Cel iubit a ținut loc de soare

Anii sunt șterși din calendarul nou,

Din trecut n-a mai rămas nici un ecou.

Nu cunosc durerea ce mă copleșește,

Dar știu, simt că o merit pe deplin.

Merit tot ce-i mai rău pe lume,

Căci eu, în lume, întruna am greșit. 

Iubire nemeritată am primit,

Iubire pentru care toți viața și-ar da.

Eu am primit, eu am trăit, din viață m-am hrănit,

Și pe toți cei pe care i-am întâlnit, de viață i-am lipsit.

Dacă viața ce-am primit-o, corectă ar fi cu mine,

Ar lua zilele ce mie mi-au rămas,

Să scutească, să ferească orice suflet viu de mine.

Căci oricine-n lumea asta, ar merita să nu mă întâlnească.

Astfel, ceea ce mi-a rămas, ar trebui împărțit

Tuturor celor ce au plătit din cauza mea.

Așa s-ar face o minimă dreptate,

Iar lumea ar fi un loc mai bun, pentru eternitate.

Plătesc acum cu trăiri necunoscute,

Cu sentimente ce nu știam că-n mine există.

Îmi fierbe mintea, sufletul îmi arde,

Într-un corp fara viață ce se plimbă printre suflete curate.

Cu lacrimi pline de regret,

Fără vlagă, fără scop, fără dor de a trăi,

Mă înec în gândurile că am furat

Fericirea altora, după bunul meu plac.

Astăzi, acum, fix în acest moment,

Caut răspunsuri despre propria-mi viață,

Și mă întâlnesc cu monstrul pe care l-am creat,

Și-l văd cum zace prins într-un univers bine meritat.

Am vindecat prea multe suflete prin mine,

Și-am oferit neîncetat, fără să cer deloc.

Am dărâmat deja ruine existente

Și am rămas distrusă pe același loc.

O altă toamnă ce-minvorbește despre tine,

Deși ne-am pierdut pe drumuri diferite,

Din senin, un gând spre tine iar revine,

Căci în suflet am rămas cu doruri infinite.

Că de-ar fi să ne-ntâlnim o clipă

Cu-n vin de soi să ne petrecem timpul,

Să stăm strâns în brațe, fără de risipă,

Că-i toamnă-afară și e rece anotimpul.

Ploaia bate-n geamuri cu stropi de rugină,

Frunzele pe străzi încep să se adune,

Vântul de afară cântă în surdină,

Gândul meu spre tine vrea să mai răsune.

Și de-o fi vreodată să nu ne-ntâlnim,

Voi păstra speranța, alungând suspinul,

Toate trec și vin, noi doar le privim...

...Doar că ne trece timpul...

Să fie blestem

Asupra celor ce-au fabricat războaie

Și au pus lauri pe inovații ucigătoare

Făcând să zacă pe pământ

Trupuri fără de sicrie și fără de mormânt …

 

Să fie blestem

Asupra celor ce fură gânduri curate

Strivindu-le între a lor cuvinte

Pline de ură, de venin și nedreptate 

Înlocuind credințele creștine

Cu patimi și îndemnuri păgâne

………………………………………………………..

 

Doamne de-i păcat blestemul meu 

Iartă-mă dând pacea drept trofeu

Și-un cer  mereu senin  în apogeu

Să îngenunchez, ție  mulțumind

Că sunt pe pământ în pace trăind …

Iar din înaltul cer  un alb  porumbel

Să poarte solia păcii pe întreg pământ

Și între popoare să fie  sincer legământ …

SĂ FIE BLESTEM ,
ASUPRA CELOR CE VOR RĂZBOAIE !

Uneori mă gândesc

că oamenii nu pleacă dintr-odată.

Mai întâi dispare râsul lor din cameră,

apoi pașii,

apoi parfumul rămas pe haine,

iar la sfârșit rămâne doar liniștea,

atât de grea

încât nici timpul nu știe

cum să o ridice.

Am încercat să te uit

în felul în care marea uită urmele de pe nisip.

Dar fiecare val

mi te aduce înapoi,

mai aproape decât înainte,

ca și cum universul

ar fi învățat să îți rostească numele

în toate limbile lui.

Sunt seri

în care aprind o lumină mică

și mă prefac că încă ești aici.

Îți las loc lângă mine,

deși știu că nimeni nu va veni.

Poate că speranța

este ultimul lucru

care învață să spună „adio”.

Mi-am ascuns lacrimile

între paginile cărților,

în notițele pe care nu le citește nimeni,

în privirile pe care le întorc prea repede,

ca să nu observe lumea

că încă mă doare.

Mi-ai spus cândva

că inimile sunt puternice.

Nu te-am contrazis.

Dar nimeni nu mi-a spus

că tocmai cele mai puternice

se frâng fără zgomot.

Acum vorbesc cu stelele

ca și cum ele ar ști răspunsurile.

Le întreb dacă și tu privești același cer,

dacă ai păstrat măcar o amintire

care să poarte numele meu,

dacă într-o clipă de liniște

ți se face dor

fără să înțelegi de ce.

Poate că iubirea

nu înseamnă să rămâi.

Poate înseamnă

să porți pe cineva cu tine

chiar și după ce drumurile voastre

au ales direcții diferite.

Și totuși...

dacă într-o zi

destinul ne-ar așeza din nou

față în față,

nu ți-aș cere explicații,

nu ți-aș aminti de toate nopțile

în care am adormit cu ochii umezi.

Ți-aș zâmbi.

Pentru că unele povești

nu au fost scrise ca să dureze o viață.

Au fost scrise

ca să schimbe o inimă.

Iar tu ai schimbat-o pe a mea.

Acum merg mai departe,

cu pași mici,

ca cineva care încă învață

cum se respiră după furtună.

Încă te port în mine,

dar nu ca pe o rană.

Ci ca pe o constelație

pe care o voi recunoaște mereu,

chiar dacă cerul

se va schimba de o mie de ori.

Și poate că asta este vindecarea:

nu să uiți,

ci să poți rosti un nume

fără ca sufletul

să se prăbușească odată cu el.

Atunci voi ști

că tot ce am iubit

nu s-a pierdut.

S-a transformat în lumină.

Într-o lumină atât de tăcută,

încât doar inimile care au iubit cu adevărat

o pot vedea.

Cei mai buni prieteni,dar ce suntem noi 

Când vorbim mult prea rar 

Și când vorbim e in zadar 

Când îți spun ce mă doare 

Iar tu mai mult îmi pui sare 

Pe rănile vii, ce mă dor tot mai tare...

Știai că voiam să plutesc peste zare,

Dar acum cad în gol, fără sens, fără zbor,

În tăceri fără sol, unde visele mor.

Ne spunem „rămânem”, dar plecăm pe rând,

cu orgolii țipate și dorul în gând.

Ne ascundem sub „lasă, că trece și asta”,

dar tăcerea apasă mai rău ca povara.

Râdem forțat la amintiri vechi

de parcă n-ar durea c-am ajuns să fim, reci.

Și ne mințim frumos că e doar o perioadă,

dar zilele trec… și nimic nu se leagă

Cândva eram „noi” fără să ne gândim,

acum ne cântărim fiecare cuvânt când vorbim.

Și doare mai tare decât orice ceartă

că nu mai luptăm… 

doar lăsăm să se piardă.

Ceva ce îmi părea cândva acasă 

Acum se vede a fi o greșeală 

Mă doare sa spun că n-o să mai fim 

Dar mă doare mai tare că nu știm să vorbim 

Și poate într-o zi o să fim doar amintire,

un „ce-am fost” pierdut într-o simplă privire.

O să trecem pe lângă fără să mai simțim…

și o să doară doar pentru că știm..

Că puteam fi tot ce am ales să nu fim,

Dar ne-am pierdut prostește, cât am iubit

Cei mai buni prieteni? Ironie amară...

Doi străini ce-au fost, cândva, o lume întreagă.