Dincolo de infinit

Nu voi crede că cerul e senin,

Chiar dacă ochii îmi arată asta,

Când viața-mi toarnă-n suflet un pelin

Și-mi cere-n lacrimi să-mi măsor noaptea.

Nu voi crede în zâmbete de rând,

Nici în minciuna pusă la păstrare,

Când simt o greutate stând pe gând

Și-un dor ce nu își află nicicum alinarea.

Nu voi crede-n povești cu drum curat,

În pacea care vine ascunsă pe furiș,

Când umbra unui pas ce-a tocit pragul

Rămâne singură pe un tăiș.

Nu voi crede că timpul e un doctor bun

Și șterge tot ce sufletul a plâns,

Când eu de-abia mă mai adun

Din focul care încă n-a fost stins.

Nu voi crede că totul e frumos

Și lumea-i caldă, fără de prihană,

Până nu-mi văd părinții sănătoși,

Și fără-o rană... fără nicio rană.

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Un oaspete tăcut în propria-i locuință,

Mă plimb prin coridoare de impulsuri și de gând.

Primesc în dar o viață fără de credință,

Și trec pe lângă mine, străin și tremurând.

În oglindă nu-i o față, e doar o amăgire,

O mască ce ascunde un gol necunoscut.

Îmi caut rădăcina pierdută-n nemurire,

Și văd că n-am un prag, dar nici n-am început.

Mă-ntreb cine vorbește când gura mea se mișcă,

Cine sapă-n tăcere fântâna de dureri?

În pieptul meu o umbră ca un oțel se-nfige,

Străină de regrete, străină de dureri.

Suntem atâția oameni închiși în aceeași piele:

Unul care ucide, altul care plânge-n veci.

Ne măsurăm tăcerea cu plumbul de pe stele,

Și ne privim în ochi, ca două ziduri reci.

Pustiu e pe-nserate în inima-mi străină,

Mă caut și nu-mi găsesc nici urma, nici veninul.

Sunt doar o rană vie ce caută o lumină,

Un strigăt care-ncearcă să-și înțeleagă chinul.

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani

Din mila lui Dumnezeu trăim,

Și-n darul Vieții zi de zi privim,

Dar Doamne, oare cum Îți mulțumim

Pentru tot harul ce ni l-ai lăsat,

Când noi în urne reci l-am îngropat?

Ai așezat un rai sub cerul Tău,

Să ne ferești de-al lumii val greu și rău.

Dar noi, cu oarbă și adâncă ură,

Am pus pe roabe sacra Ta natură.

Pământul sfânt, izvor de rod și viață,

Îl disecăm cu sete oarbă.

În trupul lui adânc săpăm cu fierul,

Și rănim grav pământul dar și cerul.

Aerul curat, suflarea Ta de har,

Îl otrăvim cu fum fără hotar.

Și-am înecat albastrul cer senin

În fumul gros, murdar plin de venin.

Uităm că tot ce respirăm e dat,

Un sfânt dar de Tine binecuvântat.

Tăiem păduri ce stăteau mândre scut,

Și transformăm tot verdele-n tăcut;

În ape limpezi aruncăm venin,

Uitând de legea Ta din cer deplin.

Pământul plânge-n sevele-i rănite,

Iar stelele privesc, acum uimite,

La fiii Tăi ce-și sapă singuri groapa,

Și-n disperare-și beau amarul, apa.

Ne-am închinat la idoli de metal,

Și amărât-am acest sfânt palat.

Ne-am crezut zei deasupra tuturor,

Stăpâni pe flori, pe ape și pe dor.

Dar mila Ta, o, Doamne, e mai mare

Decât a noastră cruntă-ncrâncenare.

Primește-al nostru plâns de pocăință,

Și curăță-ne sufletul în credință!

Fă-ne să fim din nou ai Tăi copii,

Să ocrotim izvoare, munți și câmpii,

Căci fără Tine, Doamne, și-al Tău har,

Tot ce-ai creat, va fi pulbere și jar.

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.